Despre arta la feminin si dansul cu lupii. Amandine Emilie
Updated: Sep 13, 2021
Zilele trecute am avut ocazia să discut cu Amandine Emilie, o artistă în vârstă de 29 de ani, absolventă de Istoria artei. Născută în Belgia, ea s-a stabilit ulterior în Timișoara în anul 2016, unde lucrează și în prezent cu diferite medii artistice. Subiectele pe care le-am dezbătut includ blocajele creative în contextul pandemiei, importanța reprezentării femininului de către femei și consumul de artă facilitat (sau îngreunat) de rețelele de socializare, printre altele.
Emilie despre Emilie, pe scurt :
„De mică mi-a plăcut să creez, să desenez și să pictez; maică-mea fiind artistă, ea mi-a indus chestia asta.
Acum lucrez cel mai mult în linogravură, o tehnică pe care o practica și maică-mea (cu dălțile ei încă mai gravez). De aproape 2 ani mă focusez pe medium-ul asta, care îmi place fiindcă este destul de versatil; pot să imprim pe o gramadă de materiale și suporturi diferite, designul este reproductibil la nesfârșit.
De câteva luni sunt înnebunită după imprimeuri pe material textil, așa că o să lucrez probabil din ce în ce mai mult cu el, mai ales resturi de textil sau haine vechi, cărora pot să le dau o nouă viață. Am și proiecte de imprimare pe lemn, pe metal, pe care aș vrea să le dezvolt în timp. Reciclarea este modus operandi la mine; mi se pare așa de important să avem grijă de mediul în care trăim, și încerc cât pot să realizez lucrările mele folosind sau refolosind materiale și obiecte deja existente. Merg des la piață încercând să găsesc rame și alte obiecte din lemn vechi, recuperez tot felul de textile second hand pentru a face punguțe pentru legume, hârtie și cartoane din care fac caiete și apoi imprim copertele cu linogravuri, etc. Vara asta, de exemplu, vreau să refac un lot de hârtie reciclată, din care o să confecționez o mini-serie de caiete și câteva printuri înrămate.
Lucrez pe designuri proprii, dar și la comandă. Realizez ștampile pentru artiști și artizani care vor să-și personalizeze manual ambalajele. Apreciez foarte mult să lucrez și pe latura asta, mă forțează să apropriez designul altcuiva și să fac unul diferit cu el, să scot un rezultat cât mai precis și fidel.
Pe langă toate astea, desenez, cos și din când în când pirogravez, pictez și fac tatuaje stick & poke.”
Vorbește-mi puțin despre parcursul tău academic. Ai știut de la bun început că vrei să urmezi secția de Istoria artei?
Nu, a fost destul de aleatoriu. Nu știam ce voiam să fac, aveam o prietenă care voia să meargă la istoria artei și am zis: „De ce nu ? Sună bine cumva…”. De fapt eu știam că nu vreau să ajung în mediul corporatist, să mă îndrept spre ceva din care se făceau mulți bani deși erau multe responsabilități, cumva tatăl meu asta își dorea pentru mine. Dar maică-mea studiase Istoria artei și ea s-a foarte bucurat.
Când am ajuns în România, după cinci ani de facultate și câteva luni de călătorit prin Europa, am început să desenez din nou și să creez obiecte din papier-mâché. La început a fost așa… de joacă, dar m-a prins creația. În timp ce studiam Istoria artei, am tot simțit frustrarea de a studia arta fără să o practic. Probabil că schimbarea de peisaj și oamenii pe care i-am întâlnit aici m-au ajutat să mă deschid.
Revenind în prezent, aș fi interesată să știu în ce fel ți-a afectat perioada asta activitatea; ai simțit că pandemia ți-a influențat în vreun fel procesul de creație, inspirația?
Chiar vorbeam acum câteva zile cu niște prieteni, le spuneam ce mult îi admir pe artiștii care au putut să creeze pe timpul pandemiei… pe mine la început m-a super blocat, nu mai știam… trebuia să-mi fac ordine în minte, în primul rând. Am putut să creez un pic, am încercat să fac așa, o suită de 3-4 lucrări pe săptămână, dar asta total relaxat, fără presiunea de a face ceva. Ulterior am zis să profit cumva de context și m-am ocupat să-mi dezvolt propriul site, să-mi comercializez lucrările… a fost cumva benefic pentru mine, în pregătirea activităților post-pandemie.
Cum a fost pentru tine adaptarea la mediul artistic românesc? Ce anume ți se pare că lipsește din peisajul artistic în care îți desfășori activitatea în prezent (dacă simți acest lucru)?
A fost o schimbare destul de mare, dar chiar mi-a plăcut și de asta am și rămas; oamenii sunt faini și în Belgia, cum peste tot sunt… aici sunt foarte călduroși, m-am simțit foarte bine întâmpinată și am putut să găsesc alt ritm de viață. Cumva în Belgia eram și sub presiunea familială: „îți trebuie o facultate, îți trebuie un job, ce o să faci cu viața ta”... a fost destul de sufocant. Eu nu îmi fac planuri pe termen lung, oricum totul în jur se schimbă tot timpul. După facultate nici nu știam exact ce să fac. Ce fac eu acum cu diploma asta? Aveam chef să călătoresc, și atunci am lucrat un an ca să pun bani deoparte și să reușesc să plec. Căutam altceva și nu știam ce exact, și aici cumva am simțit că pot să mă relaxez, să văd dacă o să rămân mai mult timp... atunci nu reușeam să mă văd lucrând acolo, acum uitându-mă în urmă îmi dau seama că poate aș fi reușit, dar la momentul ăla nu credeam că aș putea să fac freelancing ca artist. Iar ca să faci freelancing în Belgia, te costă foarte mult. Mergeam doar la facultate, nu reușeam să creez nimic, și atunci nu am un punct de referință exact între mediul artistic din Belgia și cel de aici. Aici am găsit foarte mulți oameni creativi, evident marginali și ei, că sunt foarte mulți creativi care nu sunt recunoscuți... asta m-a și ajutat, într-un fel, fiind înconjurată numai de artiști, mi-a venit firesc să încerc să fac și eu ceva. Asta m-a pornit cumva, să văd că oamenii scoteau un caiet de schițe seara, la masă, când ieșeam să bem ceva, și începeau să deseneze.
M-ai întrebat și legat de ce anume cred că lipsește din peisajul artistic de aici... aș spune că mai multe ateliere, să fie puse la dispoziție pentru lucru; cu o contravaloare, nu zic așa gratis, dar mai multe spații creative. De exemplu, cu artiștii cu care am început aici, aveam la dispoziție un spațiu foarte micuț, aveam și curte și mai mult acolo se desfășura tot... un spațiu micuț, la subsol, foarte întunecat, îngrămădit cu multe dat fiind că toată lumea venea cu diferite materiale de lucru. Nu m-am mai dus acolo de ceva timp și nu mă mai implic, acolo au rămas niște sculptori cu o nevoie clară de mai mult spațiu, dar și pentru ei e cumva dificil. Eu momentan lucrez de acasă, produc tot ce am aici, fac cum pot; dar mi-ar plăcea să am un loc unde să merg special pentru asta, să-mi și creez un ritm de lucru, că acum e mai mult cum mă apucă. Și s-ar forma cumva și niște comunități, să nu creezi tu singur tot timpul.
Cum privești stereotipul ăsta omniprezent în mentalul colectiv, referitor la faptul că femeile sunt mai atrase de mediul artelor textile, prin prisma activității tale în calitate de artist care experimentează cu mai multe medii, inclusiv cel textil? Ți se pare în vreun fel că artele textile sunt discriminate, că nu se bucură de aceeași recunoaștere ca restul artelor plastice?
Chiar am dat un search de curiozitate să văd dacă găsesc și artiști masculini... nu știam foarte multe despre asta, dar simt și eu cumva că e o sferă a femininului, tot categorizat ca artă feminină, pentru că na, asta și făceau femeile înainte: coseau haine, reparau șosete și așa mai departe. M-aș bucura să aflu că nu e (râde). Eu sunt îndrăgostită de textil, încă nu am lucrat foarte mult, dar am multe proiecte pe listă. Îmi place foarte mult să văd mixed media, să vii cu o chestie pe textil, să pictezi, să desenezi, să printezi, să brodezi... pasiunea asta cumva tot de la mama am moștenit-o, ea a fost croitoreasă și m-a învățat și pe mine să lucrez cu mașina de cusut. Nu știu chestii foarte avansate, doar cusăturile alea de bază și cu alea mă descurc.
Sunt însă artiști foarte inspiranți, tot timpul mă uit pe Instagram... cred că devenim un pic anonimi cu scroll-ul ăsta, vezi o poză faină și dacă te interesează, intri pe profil și cercetezi mai mult, dar dacă nu și ești puțin pe grabă și vrei numai să dai scroll... a, fain, ok, like și treci mai departe. Eu nu rețin nume, deși am tot văzut chestii foarte foarte faine pe partea de textil: corali, texturi vegetale, marine, etc.. Acum e responsabilitatea fiecăruia să intre pe profil, să mai cauți și pe net... dacă chiar te interesează, cred că faci demersuri. Toți suntem foarte ocupați și repede, un pic de Instagram, un pic de Facebook, ceva... și depinde cât de dispus e fiecare să stea în zona de căutare și de aprofundare. E și fain Instagramul, că vezi tot felul, are și black side și white side.
Care sunt artiștii (străini sau români) care te inspiră? Din câte am putut vedea pe pagina ta de Instagram (pe care o voi lăsa aici pentru cititori) pare că ești atrasă de expresionism, mai ales de Matisse, dar spre deosebire de el te concentrezi foarte mult pe experiența feminină. Cât de important ți se pare acest aspect?
Măi, să știi că da, chiar mi se pare super important. Cumva m-am inspirat de la siluetele lui,
dar am tratat subiectul din perspectiva feminină. Eu nu prea desenez anatomic, îmi lipsește partea asta de structură corporală și nu prea fac proporțiile bine uneori, și atunci… da, m-am dus acolo. Mi-am amintit de asta, de dansul ăsta (La Danse de Henri Matisse) și am preluat cumva opoziția. Da, Matisse mi-a plăcut, nu pot să zic că a fost mare inspirație, sunt 2-3 ani de când lucrez mai intens și studiez mai mult mișcările și stilurile. Ziceai de expresionism, da, ce îmi place acolo e modul spontan de a crea, totul liber, e expresie directă, nu te oprești la perspectivă geometrică. Respect foarte mult oamenii care lucrează cu ea, eu nu pot…nici nu mă interesează să mă duc în zona asta. De asta mi-a plăcut și dadaismul, de exemplu, că era foarte liber, totul pe moment, nebun… și jocul de perspective la cubism, cumva toată perioada aia din artă, anii 1920-1930. Nu e drept, nu e bine proporționat…nu prea contează pentru mine.
Îmi place să fac și legături între literatură, muzică și artă, orice poate fi inspirant. Ziceam și în postarea referitoare la lucrarea pe care ai menționat-o, cea cu dansul, despre o carte, Women who run with the wolves dacă nu mă înșel, care e despre psihologie feminină, basmele adaptate la viața de zi cu zi… sunt foarte multe basme în care poți să vezi parcursul inițiatic al femeii, foarte fain prezentate. Cred că societatea tinde să mușamalizeze asta, vor ca femeile să-și suprime instinctele… cartea asta a deschis cumva o portiță în mine. În Franța era foarte popular curentul ăsta, Japonisme, a plecat din Paris și s-a extins în Europa, în care era vorba despre a reprezenta femei în scene cotidiene, când făceau baie, se pieptănau, spălau rufe, lucruri mărunte. Mi-a plăcut foarte mult, arătau bine, dar mi se pare că era viziunea masculină mult asupra femeii. Deși erau și femei artiste care făceau asta, tot mi se pare că e vorba despre viziunea masculină. Și chestia asta nu mi se pare tocmai ok, ar trebui contrabalansată. De asta mă și îndrept foarte mult spre simbolistică, reprezint feminitatea alături de animale, în natură… luna e încă un simbol important pentru mine, am foarte multe lucrări cu ea. O artistă care îmi place foarte mult este Niki de Saint Phalle, făcea tot felul de sculpturi foarte colorate, un fel de inspirație din siluetele preistorice, Venus din Willendorf, dar cumva reactualizat. Ea este o sursă permanentă de inspirație pentru mine.
Îi mulțumim lui Emilie că a acceptat să ne împărtășească pasiunile ei și că ne-a oferit oportunitatea să o cunoaștem dincolo de demersurile artistice. ☺
Alte link-uri utile, la care puteți găsi mai multe detalii referitoare la activitatea lui Emilie, mai jos:
Fotografii din arhiva personală a artistei.