Intre creativitate si excludere: un dialog cu Maria Duda despre spatiul public

În septembrie anul trecut, cei de la Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire (FCDL) lansau un apel către lucrătorii din industriile creative, cerându-le să-și exprime dezacordul față de evacuarea familiilor din cartierul Grivița, lăsate pe drumuri pentru a face loc creativității în zonele în care trăiau de ani de zile. Nu era doar un caz urgent, ci un episod care a expus un mecanism devenit aproape banal: Bucureștiul se transformă, dar nu pentru toți cei care îl locuiesc.

Sub discursuri despre „regenerare” și „revitalizare” se ascunde adesea o realitate mai puțin confortabilă: intervenții care ignoră viața deja existentă, accelerează presiunea imobiliară și rescriu cartiere în logica profitului. În acest context, gentrificarea nu mai poate fi tratată ca efect colateral sau ca „preț inevitabil al progresului”, ci ca rezultatul unor decizii (asumate sau, dimpotrivă, evitate) care privilegiază vizibilitatea, randamentul și controlul, în detrimentul continuității sociale și al dreptului la oraș.

Această ruptură — între viața concretă a orașului și imaginarul proiectat asupra lui — se află și în centrul preocupărilor Mariei Duda, arhitect, urbanist și cercetător. Atunci când realitatea, așteptările și ofertele nu sunt puse în dialog, rezultatul nu este transformare, ci substituire: locuri care își pierd funcția socială, comunități împinse la margine și un spațiu public permanent„optimizat” pentru consum, fie el cultural sau de imagine.

Sunt, la rândul meu, parte din acest mecanism. Consum atât produse culturale, cât și cotidiene (pentru clasa socială din care fac parte, cel puțin). Deși nu tânjesc după brunch parizian într-un Stabiliment Creativ, beau cafea de specialitate în centrul orașului, merg la târguri de artă & design și particip frecvent la aceleași forme de „activare” pe care le problematizez. Întrebarea nu mai este «Pentru cine se schimbă orașul?», ci «Cine decide cui îi aparține orașul pentru a fi întrebuințat creativ?». Și, revenind în punctul din care am plecat, cine plătește prețul acestei creativități în ultimă instanță?

Discuția purtată cu Maria pornește tocmai de aici: de la nevoia de cercetare reală, de responsabilitate civică și de la înțelegerea spațiului public nu ca fundal neutru, ci ca teritoriu politic. Un teritoriu care trebuie negociat constant și care, dincolo de intervenții temporare, rămâne infrastructura esențială ce ține orașul — și pe cei care îl locuiesc — împreună.

---

Apropo de „Vrem o țară ca afară”, ce ai păstrat din experiența ta de formare academică în vest și simți că te însoțește și azi în proiectele pe care le dezvolți în București?

Ca experiență personală, sosită în Elveția cu un an de învățământ superior în România, ceea ce a făcut diferența a fost responsabilitatea profesională cu care am fost cu toții investiți, cu încredere, din prima zi de anul 1 reluat acolo. Responsabilitatea profesională însemna că ești singur decident asupra efortului și implicării, a găsirii surselor de informații, asupra problematicilor pe care doreai să le adresezi, asupra modului în care alegeai să o faci. Alegerile însă trebuiau argumentate, logic, senzitiv, contextual – lucru ce te antrena să te autoverifici în coerența parcursului de gândire. De asemenea, responsabilitatea profesională însemna că te bucuri de egalitate în ceea ce privește dialogul cu profesorii îndrumători, care activau drept parteneri de brainstorming.

Consecințele directe ale acestei abordări sunt că autonomia îți sporea atenția alocată oricărei teme sau întrebări, dar și curiozitatea. Iar aici intervine al treilea aspect al responsabilității profesionale: cercetarea, documentarea, căutarea în biblioteci, arhive, interviuri cu experți sau martori, fiind fundamentală pentru orice proiect, era înlesnită printr-o rețea de resurse deschise, disponibile, în care orice document, indiferent de raritate, era accesibil într-o chestiune de ore, cu birocrație minimă. Orice privire nouă asupra unei colecții de date nu face decât să le mențină vii, relevante. Dacă acum, aici, reciprocitatea trunchiată a responsabilității profesionale reușești să o curatoriezi prin colaborări pe care le alegi cu grijă, mi se pare extrem de grav că încă privim resursele necesare cercetării ca tezaure închise, păzite de orare și reguli proprii fiecărei entități care activează mai degrabă ca gardian decât ca înlesnitor al cunoașterii istoriilor și culturii colective. 

Fragment din proiectul de cercetare „Amzei. Acum și Atunci”. Credits: Maria Duda

Noi pornim de fiecare dată de la cercetare, în toate studiile și proiectele noastre, iar uneori chiar cercetarea devine proiect sau ia locul proiectului – așa cum s-a întâmplat cu Amzei. Acum și Atunci și București. Structura Minoră, ambele disponibile publicului.   

Teza ta de doctorat s-a axat pe „realitate, așteptări și oferte” în raport cu piețele centrale bucureștene. Dacă te uiți astăzi la oraș, unde simți cel mai acut această tensiune?

Succesiunea realitate - așteptări - ofertă reprezintă o buclă interdependentă a etapelor de analiză, co-creere, proiectare, implementare necesare oricărui proiect de intervenție în spațiul public. Ceea ce am cartat prin teza de doctorat susținută în 2014 a fost o istorie a deciziilor de proiectare, a utilizării și a semnificației în memoria colectivă a celor cinci piețe centrale ale Bucureștiului: piața Victoriei, piața Romană, piața Revoluției/Enescu, piața Universității și piața Unirii, verificând modul în care contextul (construit, istoric, politic, economic, cultural) a conturat diferite așteptări în rândul publicului (locuitori, clasa politică, proprietari, industriași) și cum acestea au găsit răspuns sau nu în studiile propuse spre implementare (de la profesioniști, investitori, stat).

Dacă ne imaginăm realitatea, așteptările și ofertele ca trei laturi ale unui triunghi, tensiuni există în fiecare articulare: realitatea nu răspunde așteptărilor publicului, iar ofertele se rezumă la activări punctuale ce se axează pe modificarea temporară a contextului și introducerea de funcțiuni ce nu sunt proprii locului respectiv (concert, party, târg, prezentare de brand), fără să răspundă realității sau așteptărilor. Spațiul public are un rol esențial și complex atât la nivelul aspectului și funcționării unei localități, la nivel cultural, democratic, incluziv și social pentru locuitori, dar și la nivel perceptiv și cognitiv pentru oricine îl traversează.

Spațiul public nu este decor, este ceea ce ține așezarea și locuitorii împreună, mediatorul spațial, informațional, identitar, artistic. Spațiul public este o condiție esențială a democrației, a responsabilizării și co-guvernanței. Este un drept fundamental al omului și nu poate fi disociat de fiecare dintre noi. Rolul nostru, ca profesioniști, locuitori, turiști, administratori, investitori - este esențial și trebuie să ni-l asumăm, în îmbunătățirea realității și a co-creării sau criticii constructive a ofertelor. 

În realitate, acum, Piața Victoriei și piața Romană sunt două noduri de trafic, piața Revoluției și vecina ei piața George Enescu sunt parcări, piața Universității și piața Unirii au zone pietonale extinse – dar uneia îi lipsește mobilierul urban, umbra, un parter activ și variat al clădirilor, și celeilalte accesibilitatea pietonală (ca să ajungi în parc ai câteva treceri, toate deconectate de transportul public). Calea Victoriei devine de 6 ani încoace temporar pietonală, dar trotuarele îi sunt ocupate de terase, funcțiunile parterelor au devenit aproape exclusiv servicii de alimentație, bicicliștii au pierdut singura pistă ciclabilă a orașului. La nivel de așteptări, riveranii, vizitatorii, comercianții și administrația publică au priorități diferite - liniștea, curățenia, siguranța, confortul, varietatea funcțională, vizibilitatea, interacțiunea, stimulii, profitul crescut, unitatea stilistică/vizuală, acțiunile culturale, intervențiile artistice - prin ce ofertă pot toate cele de mai sus, și încă altele necuprinse, să fie îndeplinite? Armonizarea așteptărilor are nevoie de asumarea interesului public/ binelui comun, de curaj principial, de dialog și dezbatere, încercări și optimizări, și de reală responsabilizare personală în respectarea celorlalți.

Între festivalul de teatru de stradă, care folosește piețele drept scenă și clădirile ca decor, și un târg de produse care închide piața cu garduri e vreo diferență? Între un festival de muzică clasică ce plasează publicul cu spatele la reperele construite și o piscină ridicată peste piață, în care înoți privind Ateneul, care e cea care oferă un impact emoțional mai mare? De ce avem nevoie pentru a ne crea spații publice de calitate?

O parte din echipa Street Delivery - ediția cu nr. 20, „Sub semnul întrebării”. Credits: Maria Duda

Cercetezi și documentezi spațiul public din 2009. A existat un moment particular în care ai simțit că orașul ți-a schimbat complet perspectiva sau ți-a contrazis convingerile?

Am avut oportunitatea și norocul să pot călători destul de extensiv atât în anii studenției cât și după, și astfel să descopăr și particularități dar și lucrurile comune care conferă calitate vieții și spațiului public. Printre primele ipoteze e că un oraș cu periferie îngrijită, e un oraș îngrijit cu totul, pentru că alocarea resurselor către zonele vulnerabile e o dovadă de democrație și, cel puțin, de tentativă în a oferi șanse tuturor locuitorilor.

A doua ipoteză e că a crește, a locui, a te dezvolta, a-ți petrece cotidianul în spații în care frumusețea e prezentă, e la îndemână, prin artă publică, prin proporțiile spațiilor construite, prin detaliile îngrijite ale fațadelor, vitrinelor și mobilierului, prin monumente și clădiri de patrimoniu, prin iluminatul public, prin materialele pavimentației și grija execuției, te fac un om mai senin, tolerant, calm, responsabil, capabil de a gândi și face lucruri frumoase, de a apăra și aprecia bunul comun, interesul public. E important și salutar faptul că frumusețea este din nou inclusă printre criteriile calității culturii locuirii (Carta de la Davos, 2018), cât și în New European Bauhaus, care se extinde dincolo de arhitectură, design și urbanism. 

Ai fondat Baza. Deschidem orașul din dorința de a pune oamenii în legătură și de a produce mici transformări benefice pentru comunități pe termen lung. Ce te motivează personal să continui acest demers, chiar și atunci când schimbările par lente sau chiar insesizabile?

Baza. Deschidem orașul este un grup de 6 oameni care împărtășesc valori și crezuri, alături de care am crescut profesional și uman, cu care ne-am fundamentat metodologii de lucru și cu care, după 10 ani, împărtășesc curiozități. Lor le sunt recunoscătoare pentru că reprezintă o ancoră, o validare, o critică onestă, o bază de încărcare, testare și schimb reciproc de idei și întrebări. Una din valorile esențiale care ne-a adus și ne ține împreună este că prin ceea ce facem, dorim și credem că putem să aducem mici îmbunătățiri: prin expoziții, cercetări, animații și desene, mobilier urban sau instalații artistice, workshopuri sau școli de vară, festivaluri de stradă, jocuri, dezbateri sau articole în reviste, prin încurajarea și consilierea altor activatori urbani, debutanți, în devenire sau consacrați. Și mai cred că ne ajută faptul că nu ne luăm excesiv în serios, și ne permitem să ne jucăm sau să reducem problemele la absurd. 

We are Play, DIPLOMA 2022. Credits: Baza. Deschidem orașul

Vorbești adesea despre un oraș mai prietenos cu locuitorii săi și despre educație urbană. Ce te-a învățat pe tine orașul, la nivel personal, și cum te-a schimbat lucrul direct cu oamenii în spațiul public?

Orașul nu e un concept abstract sau depersonalizat – orașul, dincolo de pur cadru construit, administrativ și organizatoric al desfășurării vieților noastre, e o reflexie a noastră ca indivizi și societate, a modului în care locuim și trăim împreună. Însănătoșirea orașului și a noastră ne e în propriile mâini și prezența, sprijinirea și implicarea în grupuri civice de inițiativă, în asociații de protecție a patrimoniului natural și construit, în asociații cu rol social, cultural și artistic, în administrația publică, sunt esențiale. Forța acestui oraș stă în ceea ce învățăm unii de la ceilalți – cred că de curând realizăm cât de capabili și puternici suntem împreună, și cum proiectele și luptele fiecăruia pot beneficia de sprijinul colectiv. Eu am încredere.