The horror of being seen

Karin Mack, Bügeltraum (Iron Dream), 1975

În acest caz, as an artist. Din păcate, sunt multe moduri în care poți face referire la anxietatea de a fi percepută și analizată ca femeie/persoană care se identifică cu genul feminin în... ei bine, aproape orice mediu; de dragul articolului de astăzi voi lăsa deoparte discriminările de gen și mă voi raporta doar la teama care paralizează puterea de a crea - astfel că, de multe ori, ideile nu-ți părăsesc capul și nu ajung la hârtie, alimentând frustrarea și sindromul impostorului.

Cu toții am trecut pe-aici cel puțin o dată. Cu toții avem proiecte care nu au văzut (și, poate, nu vor vedea vreodată) lumina zilei.

Până acum am vorbit cu numeroși artiști despre activitatea lor, despre ce le alimentează creativitatea, cum depășesc blocajele și, în general, am încercat să pătrund dincolo de ceea ce se vede pe paginile lor de social media; pentru că, deși cel mai adesea „citim” oamenii prin intermediul postărilor și dezvoltăm, în anumite cazuri, relații parasociale cu ei datorită acestora, personal nu găsesc nimic mai pasionant decât să aflu direct de la ei ce părere au despre X subiect și cum se simt legat de Y lucru. De multe ori, nu am reușit să corelez interpretările mele despre un anumit artist cu felul în care era, de fapt, în realitate. Sigur, câteva răspunsuri primite într-un interviu nu te asigură automat că ai înțeles o persoană și nici nu-ți dezvăluie dacă poți sau nu empatiza în toate privințele cu ea, dar cel puțin te feresc de idealizare; pot confirma că, tot făcând primul pas în discuțiile cu oameni pe care îi admiram din punct de vedere profesional, aproape am scăpat de această „boală”.

De ce nu am scăpat, însă? Tendința de autosabotaj și, prin extensie, teama de expunere. Mă displac atunci când nu-mi pun ideile în aplicare - dar, în același timp, cât timp nu le scot la lumină, nimic rău nu se poate întâmpla. Materialele de lucru aproape că au căpătat un statut sacru. Toate sketchbookurile stau cuminți fie într-un sertar (mai ales cele în care am reușit, până la urmă, să trântesc vreun doodle sau vreun vers), fie pe comoda din dormitor, fie pe jos. Sunt noi și frumoase; atât de frumoase, încât nu le pot profana.

Îmi place foarte mult ceea ce-a scris ilustratoarea Ruby Elliot legat de modul în care se raportează la desenul pe suprafețe „curate” și estetice, în curățenia lor, așa cum sunt sketchbookurile:

When you draw every day you learn to care less about what anything looks like. You can use the page as an external hard drive for feelings and ideas rather than a perpetual exhibition to some omniscient Art God™.

Aproape că nu trece zi în care să nu mă gândesc la fragmentul ăsta. Și totuși, lucrurile încep să devină mai complicate atunci când „să desenez zilnic” e asimilat ca un task. Un subiect asupra căruia mă abat adesea în cursul ședințelor de terapie este modul în care, mai frecvent decât mi-aș dori să admit, viața se simte ca un șir interminabil de to-do lists. În consecință, duc lupte de convingere cu creierul meu pentru a-i reaminti că desenul a fost o activitate pe care am practicat-o dintotdeauna din proprie voință, pentru că procesul în sine îmi aducea suficientă împlinire personală încât (you guessed it) să continui să o fac fără să cântăresc dacă nu cumva e o risipă de cerneală/tempera/hârtie ș.a.m.d. - și, evident, fără să evaluez dacă o idee e worthy de a fi așezată din planul mintal în cel material.

Recent, mi-am depășit just a tad bit teama de a fi văzută cu ocazia expoziției de grup de la AMARcoffee.tribe, care se va încheia săptămâna aceasta, pe 7 septembrie. Am fost înconjurată de lucrări ale unor artiste care îmi sunt, simultan, prietene și colege de echipă @Săfițicuminți, așa încât nu m-am putut simți altfel decât confortabil. Știind că și ele se confruntă adesea cu aceleași îndoieli și gânduri excesiv de autocritice dar că, în ciuda acestora, continuă să se vulnerabilizeze, gestul de a expune a fost nu doar reconfortant, ci a reprezentat și un prim pas spre vindecare. După o lungă (lungă.) pauză de lucru, am decis să mă (re)afirm în spațiul artistic fără niciun fel de așteptare ca rezultatul final să fie outstanding.

De la stânga la dreapta: Ioana Pătrașcu (sus), Diana Pătrașcu (jos), Ingrid Maschek.

Prima lucrare la care m-am înhămat este doar prima dintr-o serie pe care m-am angajat să o duc la bun sfârșit (pentru care, evident, nu există deadline). Pentru This is what social anxiety (sometimes) feels like aveam foarte clar conturată ideea de la care vreau să plec, dar am amânat - nici eu nu mai știu cât - momentul trecerii în planul concret tocmai pentru că nu voiam să stric o idee bună pe o execuție proastă. Ca și când ideea nu ar suporta reluări și readaptări *sigh*. Am reușit, în cele din urmă, să-mi conving anxietatea să-și ia concediu vreo 2 zile și m-am apucat de lucru. Ironia face că lucram tot la reprezentarea unei forme a anxietății.

This is what social anxiety (sometimes) feels like vorbește despre experiența personală în raport cu provocările aduse de relațiile interumane, despre presiunea de a spune lucrurile potrivite la momentul potrivit și despre acceptarea acestui tip de anxietate în calitate de componentă firească a vieții în contextul postmodernității; (sometimes) pentru că, evident, e o experiență subiectivă - dar chiar și în aceste condiții, formele de manifestare variază.

A doua lucrare, Grasping time, propune o reflecție asupra nevoii profund umane de a stăpâni timpul, de a fi mereu cu un pas înainte. Cochilia goală simbolizează efemeritatea: deși trecerea timpului constituie o sursă majoră de anxietate, acest flux continuu stă la baza întregii noastre identități - și ea, un flux.

În final, pot să afirm că inclusiv acest articol a fost incomod de scris. Să nu fac niciun research prealabil, să renunț la postura celui care interoghează și să vorbesc despre dificultățile personale în raport cu creația mi s-a părut o idee bună, atât timp cât rămâne un experiment. În procesul de a scrie despre artiști și de a le oferi un spațiu în care să-și prezinte experiențele, m-am autoexclus. Adevărul este că am privilegiul de a folosi acest spațiu după bunul plac. Nimic nu e sacru - nici chiar când vine vorba de creație.