Ceci n'est pas un sac. Despre expozitia „Living with a bag” (pt. 2)

Expoziția Living with a Bag, găzduită acum de Goethe Institut, și-a propus să deschidă un dialog sincer și necesar despre corp, vulnerabilitate și puterea de a trăi din nou după o transformare radicală. Prin lucrările lor, artiștii participanți au explorat realitatea persoanelor care trăiesc cu o stomă: o realitate rar adusă în discuție în spațiul public, dar care merită privită cu empatie și curiozitate.

Afișul oficial al expoziției

Am stat de vorbă cu câțiva dintre artiști despre procesul lor, emoțiile care i-au traversat în timp ce lucrau, dar și despre ce speră să le lase vizitatorilor după acest proiect care se apropie de final.

---

Cum ai ales să te apropii de subiectul expoziției și ce te-a atins cel mai mult în poveștile celor care trăiesc cu această realitate, a vieții cu stomă?

Alexa Lincu: Mi-am dorit ca prin lucrarea mea să pun în lumină un lucru care m-a surprins instant în momentul în care am aflat de stomă – totodată, ceva ce admir teribil. Am vrut să vorbesc despre acceptare, idee care de ceva timp mă tot bântuie, pe care încerc să o înțeleg, să cochetez cu ea, să mi-o fac prietenă, să o am mereu cu mine.

Îi admir, astfel, pe cei ce au superputerea de a se accepta așa cum sunt, de a se bucura de ei înșiși, de corpul lor și de tot ceea ce el presupune, de frumusețea care, de altfel, am speranța că se poate regăsi în orice și poate fi chiar sămânța unui nou început.

Alina Dima: Am ales să mă apropii de subiectul expoziției printr-un simbol al vieții, peștele, pentru că mi s-a părut important ca, dincolo de fragilitatea și vulnerabilitatea corporală, să portretizez ideea de continuitate, de mișcare și de speranță. Ondulațiile care ies din trupul peștelui, asemănătoare intestinelor, vorbesc despre interior, despre o viață care curge mai departe, chiar dacă într-o altă formă.

Cel mai mult m-au atins poveștile oamenilor care trăiesc cu stomă, dar și ale celor care le sunt aproape, sinceritatea lor și felul în care au reușit să transforme o încercare dificilă într-un nou început.

În procesul de creație, ce ai spune că a fost mai dificil: să înțelegi experiența fizică a corpului schimbat sau să redai vulnerabilitatea emoțională din spatele ei?

Antonia Pîrvan: Partea medicală a fost destul de ușor de înțeles, se găsesc multe resurse cu explicații simple despre ce e o stomă, când este nevoie de ea, de câte tipuri este, cum funcționează, șamd. Când făceam research am intrat într-o parte a internetului care nici nu m-aș fi gândit că există: cu oameni, practic influenceri, care și-au bazat tot content-ul pe a vorbi despre viața cu stomă. Am citit interviuri, m-am uitat la videoclipuri în care oamenii povesteau tot ce au simțit de la primul diagnostic și până au ajuns pe masa de operație, dar mai ales despre cum a fost viața lor după.

Pentru că nu am fost nevoită să experimentez niciodată ceva asemănător, m-am bazat foarte mult pe poveștile pe care le-am ascultat și le-am citit ca să îmi fac o imagine cât mai clară despre cum condiția fizică influențează emoționalul, ca mai apoi să pot reda cât mai fidel experiența unei persoane care trăiește cu rușinea și durerea de a avea stomă. În lucrarea mea, mi-am dorit să mut atenția mai degrabă pe ideea că, atâta timp cât un corp este sănătos, este valoros și frumos, decât pe partea estetică care îi complexează pe mulți.

Ana Huțanu, „Is This What Keeps You Away from me?". Credits: Edward Flen

Ana Luchian: Cred că cel mai greu de înțeles și de redat este rușinea de după: cea în fața propriului corp. Nu rana în sine, ci mirosul, gesturile intime ale schimbării stomei, cotidianul… Acolo se află adevărata vulnerabilitate: nu în cicatrice, ci în felul în care omul învață să trăiască din nou cu un corp care nu mai e complet familiar.

Andreea Oprișan: Cred că redarea vulnerabilității este partea cea mai dificilă. Schimbarea, fie ea fizică sau emoțională, face parte din viața fiecăruia, așa că într-un fel sau altul suntem familiarizați cu ea. În schimb, vulnerabilitatea este mai greu de exprimat, pentru că nu știm mereu cum să ne raportăm la ea sau cum să o acceptăm. Procesul de a o transforma în imagine, de a o face vizibilă și de a o integra ca parte din noi, devine astfel o formă de explorare, dar și de vindecare.

Olga Ciob (Chob): Cea mai mare dificultate a fost să înțeleg provocarea fizică și emoțională de a trăi zilnic cu un stoma — de a simți mereu prezența dureroasă a ceea ce, paradoxal, îți menține viața. Acest „rău necesar”, vital pentru supraviețuire, devine o sursă profundă de vulnerabilitate emoțională pentru cel care îl poartă. Între ură și recunoștință se întinde o graniță fragilă, o tensiune permanentă față de acest element indispensabil existenței fizice.

Expoziția vorbește despre corp ca despre un teritoriu redesenat. Cum s-a schimbat, dacă s-a schimbat, modul în care te raportezi la propriul corp după acest proiect?

Gizella Popescu: Încerc să fiu în legătură cu corpul meu cât mai mult, dar nu am fost pusă în astfel de situații-limită, așa că expoziția a introdus în conștiința mea un scenariu necunoscut. Este greu să îți imaginezi ce înseamnă cu adevărat viața cu stoma, dar asta e frumusețea artei – ne oferă șansa de a ne imagina și simți și lucruri care nu s-au întâmplat. Prin artă, putem trăi și depăși orice.

Darko Moroșanu: Feeling lucky as fuck, nici nu știam de așa ceva. Mă ia cu durere de cap numai să mă gândesc… să fim mai recunoscători pentru ceea ce avem.

Dacă lucrarea ta ar avea o voce, ce ar spune? Ar șopti sau ar striga?

Ingrid Juncanariu: Dacă lucrarea mea ar avea o voce, nu ar striga, dar nici nu ar șopti. Ar vorbi cu o intensitate calmă, ca cineva care a învățat să trăiască într-un corp schimbat, dar nu învins.

În spatele lucrării există o reflecție despre cum percepem fragilitatea, despre cum privim diferența și despre felul în care ne raportăm la propriul disconfort atunci când vedem un corp care nu se mai conformează normei. Nu este o voce a rușinii sau a lipsei, ci a rezilienței.

Pentru mine, e o voce care vorbește despre adaptare și despre cum un corp poate să-și regăsească echilibrul, chiar și atunci când a fost nevoit să se schimbe. Nu e o voce a slăbiciunii, ci a transformării.

Ingrid Maschek: Dacă lucrarea mea ar avea voce, ar vorbi tandru, din inimă, cu dragoste: «Ai reușit! Ai trecut de greul operației. Sunt aici cu tine și lângă tine și împreună o să trecem peste orice va fi. Poți să te odihnești, poți să te recuperezi și să sărbătorești. Am reușit!»

Ingrid Odette Maschek, „Dragoș”. Credits: Edward Flen

Ce ți-ar plăcea să ia vizitatorii cu ei după ce vizitează Living with a Bag?

Carla Schoppel: Aș vrea ca cei care au văzut expoziția să plece cu mai mult decât o imagine — cu o mai mare apropiere de ceea ce e ascuns, evitat, sau privit cu milă. Să simtă că un corp, chiar și atunci când e modificat, deschis, traversat, rămâne viu și demn, întreg. Oamenii își construiesc o viață alături de o rană care nu se mai închide, dar care nu îi definește niciodată complet.

Denisa Florina Barbălată (DeNice): Să ia acasă cu ei un sentiment de împăcare cu sine, de conștientizare și acceptare a limitelor, chiar o perspectivă nouă și surprinzătoare (în sens pozitiv) a acestora, iar odată cu asta, și încredere.

Cristiana Bucureci: Dragoș, fondatorul proiectului Să fiți cuminți, ne-a ghidat cu sinceritate și vulnerabilitate, ajutându-ne să înțelegem ce înseamnă cu adevărat Living with a bag — un exercițiu de empatie, dar și de limită, pentru că, de fapt, nu cred că putem înțelege pe deplin această experiență fără s-o trăim.

Stereotipurile despre frumusețea trupului le-am confruntat prima dată în timpul sarcinii. Oricât de poetic sună „femeile însărcinate sunt minunate”, e o realitate care trebuie trăită ca să înțelegi transformarea. Șocul real l-am avut după cezariană, când am văzut trauma vizibilă pe propriul meu corp – abdomenul deformat, presat, marcat. Am ajuns însă să îmi iubesc corpul pentru forța și capacitatea lui de regenerare.

Proiectul m-a ajutat să prețuiesc și mai mult funcțiile corpului meu pentru a trăi confortabil, dar pe care le vedeam de multe ori ca pe un dat. Corpul este prima mea casă, spațiul pe care îl însuflețesc, și cred că e important să îl îngrijesc la fel cum am grijă de locuință. În seria „Keep me alive”, stoma – adesea percepută ca o rană, o limitare sau un stigmat – devine o vază care poartă viața.

Maria Bălan, „Perception”. Credits: Edward Flen

Oana Dragomir: Că orice poate deveni subiect de expoziție. Totodată, faptul că corpul uman este în același timp fragil și puternic, fiind o ambivalență pe care facem echilibristică zi de zi.

Mădălina Lucșoreanu: Aș vrea ca vizitatorii să ia cu ei toată experiența trăită în cadrul expoziției. Pe lângă toată informația vizuală acumulată, fiecare persoană ar putea să ia cu sine tot ce se poate din ce nu se vede, și ar fi bine să nu lase nimic sau mai nimic, nici măcar ce ar putea fi sau este greu de dus. Gânduri, amintiri și sentimente noi sau retrăite, toate acestea sunt părți ale aceluiași întreg marcat de fragilitate și frumusețe totodată, și ar fi bine să le luăm pe toate acestea cu noi, să stăm cu ele de fiecare dată când se poate, oricât de dificil ar putea fi uneori.

Sorina Diaconu: Mi-ar plăcea ca cei care ajung la expoziția Living with a Bag să plece cu un sentiment de mirare — acea mirare profundă, contemplativă, care rămâne cu tine în minte și în suflet, te frământă și te face să te întrebi.

Mirarea că omul este, în sine, un miracol. Nu întâmplător lucrarea mea, realizată în colaborare cu Alina Dima, se numește „Forță și Fragilitate”. Asta este ființa umană: la fel de fragilă pe cât este de puternică. Oamenii care trăiesc cu stomă sunt dovada vie. Ce formă de adaptare incredibilă, ce transformare trăiesc! Câte nuanțe despre viață se regăsesc în poveștile acestor oameni…

Nu în ultimul rând, sper ca vizitatorii să se mire și de cât de frumoase, expresive și cool sunt lucrările expuse. Să descopere că mulți dintre artiști sunt, poate, oameni cu alte profesii zi de zi, dar care, prin actul artistic, reușesc să schimbe perspective, să aducă idei noi, să creeze emoție și conexiuni.

Vasile Puchianu (bmre): Mi-ar plăcea ca vizitatorii să plece cu un sentiment de ușurare și de acceptare a propriilor vulnerabilități. Cred că e important să simtă că e firesc să trecem prin momente dificile și că nu avem de ce să ne rușinăm de ele. Dacă Living with a bag reușește să transmită ideea că e în regulă să fim sensibili, fragili sau imperfecți, atunci cred că și-a atins scopul.