Urme vizibile, povesti invizibile: expozitia „Living with a Bag”

Living with a Bag face parte din circuitul expozițional NAG (Noaptea Albă a Galeriilor) din acest an, fiind o expoziție de grup care își propune să aducă în prim-plan o experiență de viață adesea invizibilă: traiul cu o stomă. Stoma este o intervenție medicală care salvează vieți, dar care presupune, în același timp, schimbări fundamentale în felul în care o persoană își percepe propriul corp și relația cu ceilalți.

Prin lucrări de artă vizuală și mărturii personale, expoziția urmărește să explice atât ce înseamnă o stomă din punct de vedere medical, cât mai ales să evidențieze dimensiunea umană a acestei transformări. De la provocările zilnice la resursele de sprijin disponibile, de la teama inițială la reconfigurarea imaginii de sine, Living with a Bag vorbește despre adaptare și despre recuperarea demnității atunci când ești nevoit/ă să trăiești altfel.

Afișul oficial al expoziției

Obiectivele principale ale colegilor care au gândit acest proiect cap-coadă – Dragoș Andrei & Oana Dragomir (curatori), Ingrid Maschek (artistă invitată), cu care am avut plăcerea să stau de vorbă pentru acest interviu – au fost, între altele, reducerea stigmei, deschiderea dialogului și demonstrarea că viața cu o stomă este o viață trăită pe deplin: cu obstacole, dar și cu noi perspective.

---

De ce a fost important pentru tine să organizezi o expoziție pe această temă și care ți-ai dori să fie răspunsul publicului după vizitarea acesteia?

Dragoș: Cred că unele subiecte ar trebui să apară mai des în față într-o formă sau alta, până când ele ajung să fie conștientizate de publicul larg și, în cele din urmă, devin o normalitate. Totodată, a fost important să le dăm puțină încredere oamenilor care se confruntă cu această problemă, pe care o trăiesc în fiecare zi.

Vreau să continuăm cu astfel de subiecte, să le vizibilizăm chiar și pe cele care ar putea fi considerate mai dure în primă instanță, mai greu de suportat. Am început cu acesta pentru că îmi este apropiat: trăiesc de 10 ani cu o stomă, cred că mi-a fost mai la îndemână să povestesc despre asta oamenilor în general, cât și artiștilor care aveau nevoie de inspirație.

Mi-ar plăcea ca publicul să se implice ulterior prin share-uri în online, prin donații pentru pacienții cu stome care poate nu-și pot permite anumite medicamente sau dispozitive care le-ar putea oferi o viață mai ușoară. Ar putea chiar să se facă un grup de sprijin în sensul ăsta. În primul și-n primul rând, mi-aș dori să înceapă să le fie alături cu adevărat oamenilor mai vulnerabili din viața lor.

Care a fost cea mai mare provocare de care te-ai lovit în procesul de curatoriere și, în general, ce lecții simți că ai extras până acum în urma implicării în acest proiect cultural?

Oana: Parcursul meu curatorial a început încă din facultate: în anul II, am izbutit să organizez un eveniment conex NAG, o expozitie pentru trei tineri artiști studenți la master, la secția de Pictură de la UNArte. Nu a fost în cadrul NAG atunci, deoarece am ratat înscrierea, însă tot am ținut să avem expoziția, ne-am dorit cu toții ca ea să se materializeze. A fost un spațiu alternativ: un atelier de croitorie, iar panotarea am gândit-o în funcție de pereții puși la dispoziție, folosind inclusiv colțurile încăperii pentru a crea o compoziție și o relație între lucrări. Mi-a plăcut să vizualizez o expoziție, să-i dau o coerență digerabilă și să discut cu artiștii, ca să înțeleg viziunea fiecăruia și firul care putea să lege narațiunea dintre stilurile lor și, implicit, lucrările alese. Joaca aceasta mi-a creat un apetit: a fost ca și cum cineva aprins lumina într-o cameră despre existența căreia nici nu știam, dar în care îmi doream să fiu. Acum, cu o expoziție în cadrul NAG 2025, pot spune că ce a început atunci, devine full circle.

Provocarea cea mai mare este tocmai Living with a Bag, și nu este vorba despre tematică, care este dificilă în sine, ci despre faptul că expoziția va avea 3 locații și 3 vernisaje. Pe 3 octombrie se va deschide simultan la galeria A5, în Piața Amzei și la Coworkperativa Brezoianu. Vorbim de două spații complet diferite: A5 este un loc mic, pe sistemul ‘white cube’, pe când spațiul de coworking, Coworkperativa, este mai vast, dar deja foarte încărcat vizual. Trebuie mai întâi făcută o selecție în lucrări și decis care lucrare merge unde, iar apoi gândită panotarea pentru fiecare spațiu individual. Un lucru dificil cu care mă confrunt este acela că, în momentul de față, nu știu cum arată toate lucrările. Pot spune că am o micro anxietate acum, dar care capătă un volum incremental pe măsură ce ne apropiem de termen.

Oana Dragomir, „𓏂𓌢𓌢𓌢𓆑 (Qebehsenuef)”

Am menționat 3 spații și am vorbit doar despre 2 dintre ele: pe 31 octombrie, expoziția se mută la Institutul Goethe, pe Calea Dorobanți, iar ea trebuie regândită și recontextualizată într-un alt cadru, care vine la pachet cu propriile lui limitări. După cum știi, nu putem folosi toți pereții, nu putem avea instalații care folosesc prea mult din podea, deoarece sala dublează și ca spațiu de evenimente pentru Institut: proiecții, recitaluri etc.

Din experiența mea, multe lucruri le înveți făcându-le – you don’t just read/talk/think about the thing, you DO the thing. De aceea, de multe ori, accept provocări dincolo de zona mea de confort. Progresul apare în momentul în care transgresezi anumite bariere, fie ele chiar personale. Portofoliul meu curatorial nu e foarte vast, însă fiecare expoziție curatoriată sau co-curatoriată a adus propriile sale provocări și lecții și vreau să cred că, de fiecare dată, am mai urcat o treaptă. Level Up!

Ca artistă care s-a înhămat să reprezinte, în format vizual, povestea unei persoane care experimentează viața cu o stomă, cum ai resimțit această responsabilitate și ce a presupus procesul de pregătire și, mai apoi, de realizare a lucrării finale?

Ingrid: În primul rând, mi-am dat seama de-abia la ceva timp că am avut privilegiul unei experiențe directe cu stoma. Poate e atât de natural imbedded în sinea mea sau eram în conul meu de atenție, încât am realizat de-abia când mi-a zis Oana de testimoniale. Mi s-a părut o idee grozavă, care ar putea să le ofere un insight direct artiștilor care nu sunt familiarizați.

Tocmai aspectul ăsta a fost punctul de pornire. Am trăit experiența stomei împreună cu Dragoș, partenerul meu, în mod intim și fără nicio limită. Mi s-a părut crucial cumva ca această experiență să fie transmisă cât mai bine, cât mai realist, pentru a onora ideea de vizibilitate. Ce înseamnă viața cu stoma până la urmă? Ce înseamnă să treci prin intervențiile medicale și să îngrijești noua reconfigurare corporală? Ce înseamnă tot procesul de schimbare a pungii și îngrijire a stomei? Partea pe care ceilalți chiar nu o văd și tot procesul prin care treci de fiecare dată când o schimbi.

Are un ritm, are etape și pași, frustrări și dureri. Are o perioadă de acomodare și poate veni cu un șoc pentru cei care trec prin această experiență, cât și pentru persoanele apropiate lor. Pot să fac o reprezentare simbolică, ceva sugestiv, o interpretare a cum cred/și văd eu că se simte cineva care trăiește cu o stomă sau să redau experiența clară prin care am trecut ca partener. Am fost hands-on la îngrijirea necesară stomei și, deseori, era un teamwork să o facem să stea, indiferent de oră. Mi-au rămas în minte procesul, răbdarea și ustensilele necesare, cutii întregi – așa că toate produsele: punga, spray-ul de îndepărtare, pudra, banda protectivă, pasta de lipire, foarfeca de tăiere, cutiile cu pansamente sterile (etc.), au devenit iconografia stomei, iar decuparea pe măsură, curățarea, potrivirea și lipirea pungii, ritualul.

Am ales punga de colostomie ca piesă elementară a tabloului în completarea celei centrale, care este persoana trecută prin operație. Sper că unei persoane cu stomă sau unui aparținător apropiat, pânza o să-i dea o stare de familiaritate, de - „ia uite, folosesc și eu asta!", și sper să fie un glimpse cât mai fidel vieții cu pungă.

Este a doua expoziție pe care o co-curatoriezi anul acesta și care, totuși, are în spate un subiect mult mai sensibil și, totodată, subreprezentat. Se subînțelege, în contextul ăsta, că abordarea ta curatorială s-a schimbat de la un proiect la altul, dar cu siguranță ai și un set clar de principii după care de ghidezi universal în procesul ăsta pentru a fi mulțumită de rezultat. Care ar fi el?

Oana: O expoziție spune o poveste. În cazul de față, vorbim despre o expoziție de grup, ceea ce înseamnă că fiecare lucrare pusă una lângă alta trebuie să creeze un ciclu narativ. Din momentul în care îți calcă pragul, privitorul este transpus într-o altă realitate, expoziția devenind astfel o experiență imersivă.

Față de conceptul anterior (Post-Utopia: Tensions between Narrative and Form), care explora ceva drag mie și anume zona de Sci-Fi, viitoruri eșuate și hiper-digitalizarea, având ca inspirație filmul interbelic Metropolis (1927), Living with a Bag are la bază experiența first-hand a co-curatorului meu onorific, Dragoș Andrei, fondatorul SăFițiCuminți care, după ce a trăit mai mulți ani cu o pungă de colostomie, și-a dorit ca parcursul său medical să capete și valențe artistice. Un mare atu al lui Dragoș este faptul că știe să conecteze oamenii - a reușit să unească sub umbrela acestei expoziții cu subiect raw și delicat mai mulți artiști cu stiluri radical diferite, inclusiv m-a întrebat pe mine dacă aș fi interesată să o curatoriez. După cum se poate observa, răspunsul meu a fost „Da”.

Ana Luchian, „CONTRA NATURA”

Principii universale încă nu am clar și concret delimitate. De fiecare dată, țin cont de specificitatea spațiului și îmi doresc să îmbrac cât mai reprezentativ un corp de lucrări într-o manieră prin care atât mesajul să fie relevat și relevant, dar și artiștii să se simtă văzuți și corect reprezentați. Se discută despre faptul că un curator a devenit, în timp, prin demonstrarea în cadrul unei expoziții a propriului set de valori estetice, o nouă formă de artist, un meta-artist dacă vrei, fiindcă modalitatea prin care alege să prezinte publicului lucrările le transformă și le înglobează pe acestea într-o nouă lucrare, mai amplă, compusă din conexiuni instaurate pe fond subiectiv. Acesta este, în mare parte, și motivul pentru care mulți artiști aleg să se țină departe de curatori, pentru că simt că pierd controlul asupra propriei viziuni. Înțeleg acest aspect, dar totodată cred că un lucru nu e finit, totul se transformă și poate lua noi forme, uneori nebănuite.

Ca să revin, vreau să punctez că o primă diferență între expozițiile (co-)curatoriate anul acesta ar fi faptul că la prima, la Post-Utopia, selecția s-a făcut prin open call și un proces de jurizare, iar acum am cooptat artiști interesați de subiect și care doresc să ajute la awareness.

A doua diferență majoră constă în faptul că am luat o decizie (curatorială) să includ testimoniale ale oamenilor care trăiesc sau au trăit cu o pungă de colostomie. În acest sens, am creat un formular pe Google Forms în 3 limbi (română, engleză și franceză) ca să pot strânge cât mai multe testimoniale până în expoziție de la oameni dornici să împărtășească experiența lor, chiar și anonim, cu publicul larg. Consider că reprezentarea artistică, în cazul de față, este limitată, oarecum second-hand. Expoziția are nevoie de autenticitate, deoarece niciunul dintre artiștii participanți nu au sau au avut o pungă de colostomie.

Intenționez ca toate aceste confesiuni să le printez și să le intercalez printre lucrări, un fel de o instalație bonus, care să confere profunzime și coerență mesajului. Viața cu anus contra naturii, cum i se mai zice, este dificilă, dar și transformatoare, cu toate valențele sale negative sau pozitive. Ca societate, avem o hiposensibilitate la subiectele mai plăcute, mai blânde, mai igienizate. Am crescut cu toții știind că despre anumite lucruri nu se discută, iar țelul este să șocăm un pic, să scoatem omul din reveria colectivă și să devină mai atent la dramele personale și la poveștile nespuse ale oamenilor din jur.

Testimonialele vor fi incluse ulterior și în catalog, alături de textul curatorial și lucrări.

Ingrid, sunt sigură că, în cazul tău, procesul de creație a prilejuit și multe momente de introspecție. Nu urmăresc să aflu ce a vrut să zică autorul, dar sunt curioasă ce a simțit autorul atunci când își dădea frâu liber imaginației.

Ingrid: Lucrarea este și o analiză a încărcăturii pe care a adus-o stoma în viața mea. Nu e ceva cu care te gândești că vrei să trăiești sau te gândești că vei trăi, dar în situația unui partener care se confruntă cu ea, nu rămâne decât să vă confruntați împreună. Așa am simțit-o și am procesat-o, însă e clar că toată încărcătura se absoarbe în tine, oricât de bine gestionezi situația, iar un proces liniștitor așa cum e pictatul pentru mine chiar prinde bine în eliberarea energiei.

Am simțit multe față de stomă: mulțumire pentru că există, frustrare pentru că există. Mi-a adus bucurie, dar și zile, luni petrecute în spital. Mi-a adus pierderi emoționale și câștiguri. Pot să spun, deși nu am trecut direct prin experiența cu o stomă, că a lăsat niște urme cel puțin la fel de adânci ca cicatricile de operație. Oricât de mult îți sprijini partenerul sau membrii familiei, dacă sunt în situația asta, e greu să treci prin ce se întâmplă în sine.

Dragoș, din fericire, nu a fost așa de afectat psihic pe cât a fost fizic. Emoțional, eu am fost mereu lângă el, cât și familia și prietenii (la distanță). Am râs, am plâns și am continuat să mergem mai departe. Cred că e foarte important să ai o rețea de sprijin, pe lângă specialiști care să te ghideze; iar o expoziție de genul cred că ajută la destigmatizare, la acceptarea și cunoașterea unor procedee medicale care, deși pot fi disruptive total, sunt și o vestă de salvare și o modalitate de a (re)trăi normal.

Stoma înseamnă pentru mine și operația care a eșuat pentru mama, astfel că vine cu o încărcătură afectivă suplimentară si o conștientizare a importanței pe care o are noțiunea de timp: suntem atât de prinși în scriptul zilnic, încât nu ne dăm seama cât de mult timp pierdem sau cât de rapid se pot schimba anumite lucruri, decât poate în momente în care nu ai altă opțiune decât să te confrunți direct cu existența.

În cuvintele tale, Dragoș, de ce merită să vezi această expoziție chiar dacă nu te reprezintă în niciun fel?

Dragoș: Cred că merită, în primul rând, pentru oamenii creativi implicați în proiect, pentru a vedea ce au gândit ei în diferite modalități astfel încât să ne trezească conștiința cu privire la acest subiect. Chiar dacă o parte dintre ei au fost, poate, reticenți în primă fază, am avut încredere că fiind niște artiști foarte buni, vor aduce cu siguranță proiectul la forma lui cea mai bună cu putință.

Mai cred că merită pentru că trebuie, în opinia mea, să ai habar de toată lumea în care trăiești, inclusiv de cea „ascunsă ochiului”, să zic așa. Trebuie să rămâi curios/oasă, să vrei să descoperi totul, nu doar ce vezi pe panourile din oraș, la TV sau online. Pentru a deveni un om complet, cred că trebuie să te lovești de toate părțile dure sau pozitive ale societății și să te conectezi cu trăirile tuturor oamenilor.