Care e alegerea buna in turul 2? Candidatul cu mai putin tupeu

Aici sunt eu în iarna lui 2005, deci pe la 7 ani. Zâmbeam atunci când mi se cerea să o fac, dar era în regulă, pentru că oricum asta simțeam să fac mai tot timpul. Era, în primul rând, alegerea mea. Dar o să vorbim mai mult despre alegeri mai încolo.

Nu aveam încă o imagine de sine foarte clar conturată, așa că nu pot decât să-i cred pe cuvânt pe adulții care s-au ocupat de creșterea mea: se pare că am fost un copil liniștit, care asculta mai mult decât vorbea, și totodată timid, mai ales când se trezea în grupuri mari de oameni. Deci, cam cum e și candidatul la prezidențiale – știți voi, cel care nu are tupeu, deci nu are nici cum să se descurce în fruntea unei țări. Parcă, totuși, ceva-ceva tupeu tot are, dacă e să ne luăm după faptele prezentate aici. 

Pe măsură ce am crescut, aversiunea mea față de tupeu a crescut și ea. Tupeul, desigur, e o calitate inerent masculină; femeile care dau dovadă de ceea ce se aseamănă cu tupeul suferă, de fapt, de „obrăznicie” sau, dacă au trecut deja de o anumită vârstă, primesc diagnosticul alternativ de „nef*tere”. Știm cu toții asta, și cred că cel mai bine o știe GS – care, desigur, are foarte mult tupeu.

Îți trebuie mult tupeu ca să-i minți în față în repetate rânduri pe oamenii care cred cu adevărat în tine, să le furi datele personale pe care ți le încredințează fără a bănui vreo secundă le vei folosi în scopuri meschine, să recunoști că ai făcut evaziune fiscală și tot felul de alte scheme (pardon, strategii de marketing) și, peste toate, să demonstrezi în mod repetat că ai 0 respect sau empatie pentru femei. Poate acestea din urmă se vor dezvolta, la fel ca în cazul multor bărbați, doar când va avea o fiică. Sau poate că ele există deja, însă doar pentru mame: pentru această unică, sfântă, incontestabilă calitate a femeilor, pe care unele dintre ele refuză, în mod inexplicabil, să și-o însușească. Și astfel, sunt reduse la 0: cam ca în serialul The Fall, în care spoiler alert singura crimă pe care personajul lui Jamie Dornan o regretă e cea a unei victime despre care nu știa, atunci când a strangulat-o, că era însărcinată. 

Dacă citești asta și nu ai votat în primul tur sau ai preferat să-ți anulezi votul, n-o să încerc să te conving să pui ștampila pe Nicușor Dan pentru calitățile lui în turul al doilea, deși ele sunt evidente. Te rog, în schimb, să votezi pentru toate fetițele, fetele și femeile la care ții, pentru care te rogi (fie că ești sau nu credincios/oasă) să ajungă acasă cu bine, care nu vor putea, realmente, să se simtă mai în siguranță în această țară dacă adversarul lui câștigă.

Poate că problemele cu care ar urma să se confrunte minoritățile etnice, sexuale sau religioase (pe scurt: și mai multă discriminare, în cel mai bun caz, și opresiune prin acte de violență, în cel mai rău) nu prezintă prea mare importanță la nivel personal, pentru că știi deja că nu te vor afecta în mod direct, în eventualitatea în care extrema dreaptă nu e oprită din ascensiune; dar cu siguranță te va afecta să-ți știi fiica/sora/iubita/șamd., expusă unor riscuri și mai mari decât până acum. Ne vom trezi că discursul extremist anti-femei va deveni din ce în ce mai vizibil, mai necenzurat, fiind validat de un președinte care „glumește” pe tema agresiunii sexuale ca și când e cel mai natural lucru. 

Trad.: „Corpul tău, alegerea mea. Pentru totdeauna”. Nick Fuentes este un susținător proeminent al lui Donald Trump, cunoscut pentru opiniile sale extremiste.

Da, printre votanții lui GS se află enorm de mulți oameni care au votat din disperare, exact ca și anul trecut, un candidat pe care-l percep ca fiind din afara sistemului și care le vrea binele mai mult decât președinții anteriori. Dar sunt, în același timp, și foarte mulți bărbați misogini (printre altele), care văd în el arhetipul bărbatului neaoș, dârz, gata să înfrunte Răul – întruchiparea lui fiind oricine va îndrăzni să se opună extremismului, și să poarte tot greul pe umeri în numele „României Mari”. Doar că greul nu va fi purtat de el, ci de noi toți, așa cum au argumentat până la ora actuală mulți specialiști în politică, economie sau științe umaniste, atât timp cât vom lăsa tupeul altora să dicteze evoluția socio-economică a României. 

Am aproape 27 de ani și, deși nici acum nu consider că debordez de tupeu, în ultimii 3-4 ani am prins mult mai mult curaj să-mi dau cu părerea pe internet, dar și în offline. Am făcut asta și mai sus, dar și cu alte ocazii, când am simțit că e necesar și/sau util, sau pur și simplu atunci când n-am avut chef să tac.

Mai departe, o să prezint o întâmplare concretă, trăită acum o lună, peste care am trecut cu prea mare rapiditate, împinsă fiind de diverse împrejurări și situații care mi-au solicitat mai urgent atenția. Ea nu este legată în mod direct de situația alegerilor, ci face referire la cât de ușor îmi este și ne este să asociem, adesea, lipsa tupeului cu invitația de a face loc abuzului – verbal, în cazul de față, cât și în cazul lui Nicușor Dan, care „te invită să te iei de el” prin simplul fapt că e neconflictual, sau de altă natură, în cazurile mai grave.

–

Urc în lift, nu tocmai gata să înfrunt o altă săptămână, dar măcar e ultima din cea mai grea lună. E final de martie și nu am apucat să vorbesc cu toate femeile importante din viața mea – ba mai mult, m-am gândit excesiv la bărbații care fac parte, direct sau indirect, din ea. Vina persistă. Și persistă. Și persistă. Mă gândesc la ce i-am zis terapeutei mele acum vreo 2 ani: „Nu-mi amintesc cum e să nu mă simt constant vinovată de ceva.”

Cobor din lift și dau nas în nas cu 2 vecine cu care nu mă mai intersectasem până atunci. Dau „bună ziua” și trec mai departe, dar aud din spate: „Noi nici nu știam că avem o vecină așa de frumoasă! La ce etaj stai?” Mă întorc și răspund. Îmi urează o zi bună. Cumva, complimentul ăsta venit din partea unei doamne pe la 60-70 de ani reușește să țină aprins un soare în mine toată ziua, suficient cât să trec printr-o zi de muncă în care mi-am uitat căștile acasă. 

Seara, când intru în bloc, dau nas în nas cu un domn cu care nu mă mai intersectasem până atunci. Dau „bună seara” și trec mai departe, dar aud din spate „Ia te uită, ce vecină frumoasă aveam și nu știam! La ce etaj stai? Eu am o firmă aici, la etajul 1. Hai, spune-mi la cât stai! Dă-mi WhatsApp-ul tău. Lasă, că ne mai întâlnim noi dacă stai aici...". Insistă. Și insistă. Și insistă. Eu nu mai știu exact ce am zis; aparent nu destule încât să realizeze că nu apreciez toate acele observații nesolicitate, care pe final au început să ia, mai degrabă, forma unor amenințări. Tot ce îmi amintesc e că am pierdut șirul „nu”-urilor.

Din fericire, e o ipostază in care respingerea „nu"-ului nu se sfârșește într-o tragedie, așa cum se întâmplă mult prea frecvent. Urc în lift și inspir adânc. Până la etajul 8, trec prin mine valuri de furie, dezgust, teamă, dezamăgire (poate e vina mea. Poate încă un „nu” spus ferm ar fi făcut diferența, sau poate dacă aveam suficient tupeu să-i zic să se ducă dracului). Abia la etajul 7 mă lovește ironia: începutul zilei m-a făcut să mă simt ok cu faptul că sunt observată din cap până-n picioare, în timp ce sfârșitul mi-a amintit că simpla mea existență e o invitație la hărțuire. Vinovată sunt, așadar, pentru sexul meu biologic. 

--

The Irritating Gentleman, Berthold Woltze (1874).

Se întâmplă mult prea frecvent. S-a întâmplat și în tabăra organizată de AUR, la o scară cu mult mai violentă, iar consecințele încă sunt inexistente. Și se vor mai întâmpla, dar cred că tupeul poate fi descurajat – chiar și printr-un simplu vot, acordat primarului timid, dar care nu inspiră teamă. Iar pentru mine, la fel cum cred că este cazul pentru multe femei, chiar și numai aspectul ăsta este (sau ar trebui să fie) suficient. 

Pe final, îmi permit și o opinie nepopulară (sau, cel puțin, una pe care nu am văzut-o vehiculată/auzit-o pe nicăieri): George Simion e și el o victimă – atât a sistemului, cât mai ales a propriei sale masculinități îngăduită și încurajată de acest sistem. Această masculinitate îl ajută să nu se simtă ca o victimă prin persecutarea altora, fiind singurul lucru care îi reconfirmă în permanență bărbăția. Dar nu tupeul lui extraordinar va aduce România pe calea cea bună.

În calitate de fiică, soră și prietenă a multor femei la fel de îngrozite de probabilitatea ca un om precum GS să ocupe funcția de președinte, am rugămintea să mergi la vot pe 18 mai.