O retrospectiva „Living with a Bag” cu Paula Dragan
După ce a cunoscut un succes considerabil în București (măsurat prin feedback-urile culese de la vizitatori), proiectul Living with a Bag a ajuns, la începutul lunii septembrie, și la Cluj, în spațiul galeriei The Cosmic House, cu același subiect despre care vorbim mult prea puțin: viața cu o stomă.
Odată ce expoziția și evenimentele adiacente s-au încheiat, mi-am dorit să aflu cum s-a simțit toată experiența pentru un artist vizual care nu a aderat din start la provocarea de a aborda această temă deloc facilă (în cazul în care n-ai citit interviul original cu toți artiștii implicați, vezi aici).
Așadar, am vorbit cu Paula Drăgan despre responsabilitatea de a lucra cu o experiență care nu îți aparține în mod direct, despre vulnerabilitate și stigmatizare, dar și despre momentul în care reprezentarea artistică întâlnește oamenii despre care încearcă să vorbească.
„Living with a bag” aduce în prim-plan o experiență care, de obicei, rămâne în sfera privată – de aici și alienarea cu care se confruntă persoanele suferind de afecțiuni care implică purtarea unei pungi de colostomie/ileostomie/urostomie. Ce crezi că se schimbă atunci când o experiență atât de personală devine subiectul unui proiect artistic colectiv?
Cred că ceea ce se schimbă, în primul rând, este stigma din jurul subiectului. Arta este unul dintre mijloacele prin care ne raportăm la lumea din jurul nostru, iar unul dintre rolurile ei este acela de a transmite emoții care ne sensibilizează și ne umanizează, punându-ne față în față cu experiențe care ne sunt, poate, străine.
În momentul în care o experiență atât de personală este adusă într-un proiect artistic colectiv, ea nu mai rămâne una izolată, ci poate deveni un spațiu care creează apropiere și comunitate.
Celor cărora au contribuit la această expoziție fără să fi trăit această experiență și fără să fi fost familiarizați cu subiectul până atunci, având în vedere greutatea acestuia și nevoia unor reprezentări care să facă publicul mai conștient, le-a revenit o responsabilitate destul de mare. Ce a însemnat pentru tine să-ți asumi un loc în cadrul proiectului și ce te-a motivat să o faci?
Deși eram familiarizată cu subiectul, cea mai mare dificultate a fost teama de a nu-l trăda din punct de vedere artistic, fiind vorba despre o experiență atât de sensibilă.
Un punct important în procesul meu a fost rezonanța personală cu tema bolii. Am ales să mă las ghidată de această apropiere și să vorbesc, prin lucrările mele, despre impactul psihologic pe care boala îl poate avea asupra individului. Dorința de a explora această dimensiune a fost și unul dintre principalele motive pentru care am ales să particip la expoziție.
Cât de importantă ți se pare decizia ca lucrările să fie prezentate alături de poveștile reale ale unor oameni care trăiesc cu o stomă? S-a schimbat în vreun fel abordarea ta asupra lucrării din momentul în care ai aflat acest lucru?
Consider esențial ca poveștile oamenilor să fie prezente în cadrul expoziției. Ei și experiențele lor sunt, de fapt, subiectul principal: sunt cei care trăiesc această realitate și despre care noi, artiștii, am încercat la rândul nostru să vorbim.
Mi se pare că mărturiile lor echilibrau întreaga atmosferă a expoziției și îl purtau pe privitor printr-un spectru mult mai larg de emoții și forme de empatie față de subiect.
Ce efecte a produs acest proiect asupra ta? S-a schimbat în vreun fel modul în care te raportezi la propriul corp/corpurile celorlalți, la starea de perpetuă vulnerabilitate sau la nevoia de vizibilizare a unor condiții despre care ne e greu să avem conversații autentice?
Cred că această experiență m-a făcut să fiu mult mai atentă la propriul corp și, în același timp, mai conștientă de dificultățile prin care trec ceilalți.
Avem nevoie de vulnerabilitate ca formă de expunere, dar mai ales de vizibilitate. Oamenii nu sunt întotdeauna pregătiți sau informați atunci când întâlnesc astfel de situații, iar lipsa de înțelegere poate accentua stigma și sentimentul de rușine al persoanei care trece prin experiența bolii.
Există un moment din timpul proiectului – o conversație, o reacție sau o imagine – care ți-a rămas în minte și pe care ai vrea s-o împărtășești?
Pentru mine, unul dintre cele mai importante momente a fost discuția de după vernisaj, când am avut ocazia să ascult și să vorbesc cu oameni care trăiesc cu o stomă.
Ascultându-le poveștile, am descoperit trei perspective foarte diferite și, în același timp, profund umane; m-au sensibilizat într-un mod aparte. Deși fiecare dintre ei se raporta diferit la propria experiență, mi-a rămas în minte felul în care erau uniți și se susțineau reciproc în discursul lor.
Paula Drăgan (n. 2006, Cluj-Napoca) este studentă în anul al III-lea la programul de licență, specializarea Pictură, în cadrul Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca.
Practica sa artistică explorează experiențe personale și colective marcate de trăiri emoționale intense, transformând memoria, vulnerabilitatea și introspecția în narațiuni vizuale. Prin lucrările sale, construiește un parcurs al autocunoașterii, în care procesul artistic devine un mijloc de a se înțelege mai profund pe sine și de a descoperi legătura dintre identitatea individuală și lumea din jur. Demersul său urmărește reconcilierea dintre interior și exterior, cu dorința de a deveni parte din lume, iar lumea parte din sine.
Comments