64 de patrate si o misiune: Scoala de Sah

E 2020. Fiecare stă la el acasă și încearcă să se obișnuiască cu noua realitate impusă de pandemie. Unii dintre noi fac față cât de cât bine, alții iau calea conspirațiilor sau a tratamentelor alternative, dar un lucru e cert: cu toții suntem nostalgici după viața dinainte de 2019. Între pâinea cu maia, call-urile pe Zoom și maratoanele de filme și seriale (obiceiuri ale celor mai privilegiați dintre noi), apare și The Queen's Gambit, producția Netflix care transformă un joc vechi de peste o mie de ani într-un fenomen al culturii pop global.

Pentru unii, serialul a fost pretextul perfect să redeschidă o tablă de șah uitată prin casă și să omoare astfel timpul alături de un membru al familiei; alternativ, meciurile în online pe Chess.com au devenit un ritual zilnic. Pentru alții, miniseria a fost prima întâlnire cu un sport pe care îl consideraseră până atunci prea complicat, prea serios – și, dacă e să fim sinceri, care cu greu își făcea resimțită prezența între celelalte sporturi cu mult mai populare.

Fast forward până în prezent, turneele au ajuns să fie urmărite online de milioane de oameni, marii maeștri au devenit creatori de conținut, iar în București nu e deloc neobișnuit să vezi table de șah apărând în cafenele, în baruri sau festivaluri frecventate preponderent de o anumită pătură socială. Pe de altă parte, parcurile sau spațiile dintre blocuri amenajate cu mese în carouri sunt teritoriile veteranilor, iar uneori aceste 2 lumi se și ciocnesc. 

Așa stând lucrurile, putem fi de acord că șahul traversează una dintre cele mai interesante perioade din istoria recentă. Asociat mult timp cu performanța individuală și cu stereotipul elevului olimpic, a devenit treptat parte din imaginarul unor generații care caută hobby-uri cu substanță și care, nu întâmplător, implică adesea contact direct cu oponentul; despre conceptul de third spaces s-a vorbit și se vorbește în continuare foarte mult, prin urmare nu intenționez să insist asupra lui, dar trebuia să fie introdus în scenă. 

Am discutat despre beneficiile șahului, despre noile generații de jucători și felul în care acest sport poate deveni, cu puțin ajutor, o oportunitate reală pentru copii din medii defavorizate cu Andrada Andronic, una dintre reprezentantele Școlii de Șah, cât și cu prieteni de-ai mei care jucau șah before it was cool și care mi-au împărtășit perspectivele lor.

---

Pentru început, Andrada, aș fi curioasă să știu cum arată comunitatea pe care ați construit-o în jurul Școlii de Șah și cum a pornit acest proiect, de fapt.

Școala de Șah a pornit în 2012 din dorința de a face șahul accesibil cât mai multor copii și de a demonstra că este mai mult decât un sport: este un instrument de educație și dezvoltare personală. Am început cu câțiva copii și mult entuziasm, iar astăzi vorbim despre o comunitate formată din sute de copii, părinți, antrenori și voluntari din întreaga țară.

Ce mă bucură cel mai mult este că am reușit să construim un loc în care copiii nu vin doar să învețe șah, ci să lege prietenii, să își dezvolte încrederea în ei și să crească împreună. Comunitatea noastră este despre performanță, dar și despre sprijin, apartenență și valori sănătoase.

Care sunt abilitățile pe care le vedeți dezvoltându-se cel mai repede la elevii voștri? 

În primul rând, observăm creșteri semnificative ale capacității de concentrare și atenție. Copiii învață să analizeze înainte să acționeze și să își asume responsabilitatea pentru propriile decizii.

De asemenea, șahul dezvoltă răbdarea, gândirea logică și perseverența. Un copil înțelege foarte repede că succesul nu vine din noroc, ci din muncă și pregătire. Poate cel mai important, însă, învață să gestioneze atât victoria, cât și înfrângerea într-un mod sănătos, o lecție extrem de valoroasă pentru întreaga viață.

Cum arată drumul unui copil de la primul pion mutat până la competiții importante? 

Drumul începe, de obicei, cu o simplă curiozitate. La început învață regulile și descoperă frumusețea jocului. Apoi participă la primele concursuri pentru începători, unde capătă experiență și încredere.

Pe măsură ce progresează, intră într-un program mai structurat de pregătire, participă constant la competiții și încep să-și stabilească obiective. Pentru copiii care își doresc performanță, există programe dedicate, cantonamente și antrenamente suplimentare.

Însă ceea ce încercăm să le transmitem este că succesul nu se măsoară doar în medalii. Fiecare pas înainte, fiecare problemă rezolvată și fiecare lecție învățată reprezintă o victorie importantă.

Totul începe cu o mutare. Credits: Andrada Andronic

Una dintre direcțiile importante ale Școlii de Șah este susținerea copiilor care provin din medii vulnerabile. Cum a apărut această misiune și cât de des întâlniți situații în care talentul există, dar oportunitățile lipsesc? 

Foarte des. Din păcate, am întâlnit numeroși copii extrem de talentați pentru care costurile participării la competiții, echipamentele sau chiar accesul la cursuri reprezintă obstacole reale.

Această misiune a apărut natural, din contactul direct cu familiile și din convingerea că șansele unui copil nu ar trebui să fie limitate de situația financiară a părinților. De-a lungul anilor am oferit burse, locuri gratuite și sprijin pentru participarea la competiții. De fiecare dată când vedem un copil care își descoperă potențialul și își schimbă parcursul datorită unei oportunități primite la momentul potrivit, ne reamintim de ce facem acest lucru.

Talentul este distribuit peste tot, oportunitățile nu întotdeauna.

Dacă cineva citește acest interviu și nu a jucat niciodată șah, de ce ar fi acum momentul potrivit să înceapă? 

Pentru că șahul nu are vârstă și nu cere experiență anterioară. Este unul dintre puținele jocuri care îți oferă simultan provocare intelectuală, satisfacția progresului și ocazia de a te conecta cu alți oameni.

Într-o lume în care suntem mereu grăbiți și distrași de sute de stimuli, șahul ne învață să ne oprim, să gândim și să luăm decizii conștiente. Nu trebuie să visezi la titluri sau medalii. Este suficient să faci prima mutare. Restul vine pas cu pas.

Mesajul meu este simplu: nu este niciodată prea devreme și niciodată prea târziu să descoperi șahul.

---

Ai început să joci șah cu mult înainte să devină un sport atât de popular. Îți amintești primul contact cu jocul și ce-ai simțit atunci? Ce te-a făcut să rămâi în continuare interesat de el?

Laura: Anul ăsta, în noiembrie, se fac 6 ani de când mi-am făcut cont pe Chess.com fără să știu cât de mult mă voi îndrăgosti de acest sport. Știam de la tatăl meu regulile de bază și cam atât, de jucat nu prea jucasem. Mi se părea un joc inaccesibil cumva, rezervat pentru cei înzestrați, așa că odată cu primele încercări de a juca au venit și demoralizarea și, mai apoi, abandonul. Cred că pe la 13-14 ani eram prea mică să înțeleg și să accept faptul că trebuie să mă obișnuiesc să greșesc nonstop și că progresul este foarte lent. Există și o memă destul de cunoscută în cercurile șahiste: The amount of effort it takes just to be MID at this game is unreal, și este cât se poate de adevărat (eu sunt blocată la elo 1600 de vreun an și ceva, și abia acum parcă încep să mai urc un pic).

Dar revenind: povestea mea nu este foarte originală. În 2020 a apărut Queen’s Gambit și eu, ca mulți alții, am fost intrigată (din câte știu, numărul utilizatorilor Chess.com s-a dublat în perioada de după serial). Deși serialul nu mi-a plăcut în mod deosebit, mi-a dat oarecum curajul să încerc să joc din nou. Mi-am făcut cont (pe Chess.com), și de data asta a fost diferit. Greșeam foarte mult, dar cumva la fiecare joc mă întâlneam cu o situație mișto care trebuia rezolvată. Eram fascinată de faptul că niciun joc nu era ca celălalt, și cred că asta m-a făcut să trec peste dezamăgirea pierderilor. Eram curioasă să văd ce se mai poate întâmpla.

Tata îl numește „cel mai sângeros sport” (râde). Mă întristez uneori că nu pot să fac pe ABSOLUT toată lumea să vadă cât de palpitant este și cât de multă adrenalină îți dă șahul.

• Momentul ăla în care reușești să dai un mat cu 0.1 secunde rămase pe ceas.

• Momentul în care regina ta urmează să fie capturată și tu aștepți să vezi dacă adversarul și-a dat seama că ai greșit.

• Momentul în care îți dai seama că planul tău de atac chiar o sa funcționeze și îți crește pulsul.

• Momentul în care reușești să îți revii dintr-o poziție care părea complet pierdută.

Și altele. E super distractiv. Chiar dacă am uneori perioade în care nu joc cu zilele, cumva de fiecare dată revin pentru că mi-e dor să mă testez și să văd ce idei mai am. Și, normal, it feels good to kick some ass.

Andrei: Interesul pentru șah mi-a fost cultivat încă din copilărie prin membrii familiei: mama a fost cea care mi-a cumpărat prima tablă de joc și a încercat să mă-nvețe, după care am avut și un profesor găsit printr-un anunț din ziar; bunicul și străunchiul au fost, însă, cei mai constanți adversari, de la care am învățat multe scheme. Chiar îmi amintesc că prin clasa a V-a sau a VI-a am mers cu ai mei în Vama Veche, unde am jucat cu un copil cam de vârsta mea care spunea că merge la nu știu ce club de șah și era mare șahist. Am jucat câteva partide și l-am bătut, eu nefiind mers la club, și a rămas așa o chestie între mine și unchiu', că s-a supărat foarte tare copilul și a plecat plângând (nu știu dacă chiar plângea, dar clar nu i-a convenit).

Cine te-a învățat să joci și ce rol au avut oamenii din jurul tău în dezvoltarea acestei pasiuni? 

Theo: Am început să joc șah undeva pe la vârsta de 6 ani. Țin minte și acum librăria de unde am luat tabla de șah (pe care, de altfel, o mai am și acum), deși nu mai știu sigur dacă eram cu mama sau cu tata; cert este că cel din urmă a fost cel care m-a învățat regulile. Ca să fiu sincer, nu am fost foarte statornic la început, jocul nu mă prindea atât de mult. Totul s-a schimbat după ce am jucat cu un băiat de vârsta mea și m-a zdrobit cu caii. Acea înfrângere mi-a activat ambiția, așa că i-am cerut tatălui meu să jucăm din ce în ce mai des.

Următoarea mea țintă a devenit, firesc, să îl înving chiar pe el. După ce am reușit în sfârșit să-l bat, nu i-am mai cerut niciodată să jucăm, tocmai pentru a-mi conserva titlul și a rămâne, oficial, campionul suprem al familiei.

Laura: Primul a fost tata, care m-a învățat regulile de bază. Apoi, țin minte că m-au ajutat destul de mult cursurile free de pe Chess.com. De acolo cumva am învățat tactici, etapele unui joc, capcane. În paralel jucam și pe lichess.com, o altă platformă; acolo făceam mai mult puzzle-uri. Apoi am descoperit creatorii de conținut de pe YT din zona asta: GothamChess (care analiza diverse jocuri ale marilor maeștri și făcea totul să pară un thriller), Eric Rosen (care explica totul cu foarte mult calm), surorile Botez, Hikaru, Anna Cramling, etc.. Chess.com m-a învățat care sunt uneltele, dar de la ei am învațat cum „să gândesc” jocul, cum să-mi fac un plan și să îl urmăresc pe parcursul jocului, cum să identific greșelile făcute de adversar, cum să sacrific piese pentru a câștiga avantaj pozițional, cum să îmi dau seama în ce fel mă poate afecta o mutare pe termen lung, etc..

Apoi m-am dus pentru câteva luni la Clubul Sportiv Universitar de Șah de la Tineretului, unde am avut norocul să îl cunosc pe domnul Radu Rouă, un super antrenor care m-a făcut să mă reîndrăgostesc de șah după o perioadă în care stagnasem. Printre prieteni aveam un singur om pasionat de șah, Tero, cu care jucam până târziu în noapte și pe care nu puteam să îl bat aproape niciodată. El mi-a arătat ce înseamnă un joc neconvențional, cu idei outrageous și sacrificii la care nu te-ai fi gândit.

Mult timp, șahul a fost asociat cu stereotipul „copilului tocilar”. Cum era perceput atunci când ai început să-l practici și cum privești schimbarea de imagine prin care trece astăzi?

Andrei: Mi se pare că în România n-a existat chestia asta cu adevărat; poate am crescut eu într-un anumit mediu, dar pe lângă faptul că suntem o țară fost comunistă, în care se punea foarte mare preț pe inginerie, știință, matematică, șamd., nu era așa de tocilar să joci șah. Și când eram copil mi se părea o chestie kinda cool, de fapt, și nu știu dacă era doar în capul meu, dar nu părea că oamenii răspund rău la chestia asta.

Îmi amintesc, de exemplu, că am văzut episodul din Viața cu Louie, cu șahistul mascat, în care Louie își lua bully pentru că juca șah. În România însă nu era chestia asta; din contră, mai degrabă oamenii aveau un fel de admirație distantă, să zic așa, chiar și dacă nu jucau. Mereu mi s-a părut că e o chestie percepută ca fiind un pic elevată, dar nu într-un mod în care poți să faci mișto de ea foarte ușor.

Laura: Mi se pare că atunci când m-am apucat eu pe bune, în 2020, șahul deja începea să iasă de sub carapace și nu prea mai era un joc de „tocilari”, asta probabil și datorită streamerilor de pe Twitch care au făcut din șah un spectacol. Au arătat că poți fi și carismatic, și funny, și cool... și să joci și șah. Dar da, schimbarea mi se pare una destul de mare față de anii în care eram eu elevă. Văd cvasi-zilnic la metrou copii și adolescenți care se joacă șah pe telefon. Am asistat chiar și la întregi discuții și disecări de poziție.

Normal că în continuare dau și de oameni cu idei preconcepute, pentru care șahul este boring și lipsit de farmec. Mi-ar plăcea să reușesc să le arăt că nu este așa, dar chestiile astea nu se forțează. Poate că într-o zi o să se facă și la ei un click așa cum s-a făcut la mine.

În ultimii ani, șahul e omniprezent în cafenele, baruri și din plin pe social media. Te bucură această popularitate sau crezi că există și riscul ca șahul să devină un simbol al unei anumite categorii de oameni, în loc să rămână accesibil tuturor?

Andrei: Dacă vrei să joci la nivel profesionist, clar e și o chestiune de clasă, la modul că trebuie să ai niște părinți care vor asta pentru tine în mod specific, investesc în asta (la fel ca în cazul oricărui alt sport) și devine, automat, o chestie cumva prestigioasă. La fel e și dacă te-apuci să înveți un instrument atunci când ești mic sau ai profesori de limbi străine, să zicem. E adevărat, totuși, că tehnologia a democratizat accesul la joc. Cu cât poate să fie mai accesibil, cu atât mai bine!

Theo: Deloc, ba chiar mă bucură enorm această popularitate. Pentru fiecare hipster care joacă șah într-un bar de fițe, există alte sute de mii de persoane care joacă online în același moment. Comunitatea a devenit mult prea mare și accesibilă ca sportul să poată fi vreodată gentrificat sau limitat la o anumită categorie de oameni.

De altfel, partea mea preferată acum este să urmăresc dramele din șah. Jucătorii mari sunt adesea extrem de excentrici, iar asta face ca totul să fie de-a dreptul amuzant. Poveștile lor, de la rivalitatea istorică dintre Viktor Korchnoi și Anatoly Karpov, până la scandalurile moderne dintre Hans Niemann și Magnus Carlsen, oferă tensiuni și bizarerii de-a dreptul de negăsit în alte sporturi.

Deci, da, îmi place foarte mult această nouă versiune a șahului, plină de meme-uri și drame, mult mai amuzantă și mai conectată la prezent.