• Raluca Neagoe

Softness as a weapon. Ana Popa

Updated: Jul 12


Mi-a venit în minte acest titlu al unei piese lansate acum vreo 2 ani de Kindness atunci când am luat contact cu lucrările Anei Popa. Nu pot decât să mă bucur știind că publicul va avea oportunitatea să le admire, începând cu data de 14 iulie, la galeria noastră din incinta CoOperativa, în cadrul expoziției personale „Orizonturi lăuntrice”. În pregătirea vernisajului, am stat de vorbă cu Ana despre parcursul ei artistic, temele pe care le abordează și despre vulnerabilitatea pe care nu se teme să o afișeze.



Când a devenit desenul/pictura mai mult decât un hobby pentru tine, când ai început să tratezi ocupația asta mai serios?


Am desenat de când mă știu, dar nu pot zice că am avut vreun contact cu lumea artei mai amănunțit până în momentul în care m-am decis, în clasa a XII-a, că vreau să studiez asta pentru că nu mă regăsesc neapărat în altă parte. Atunci a fost prima oară când am experimentat și frustrarea, deoarece eram nevoită să învăț lucruri noi de care eu nu ținusem cont până atunci și la care, bineînțeles, nu mă pricepeam din prima. Domnul profesor la care am mers pentru pregătirea de admitere a fost mereu dedicat și răbdător, lucru care a compensat într-o anumită măsură pentru frica mea de eșec. Să îmi asum faptul că eu vreau și am încredere că voi reuși să profesez în acest domeniu a fost mai dificil tocmai pentru că nu aveam repere de artiști în familie sau în cercul de cunoștințe, fie ei cu școală sau amatori.


Cât de mult simți că a contat faptul că ai urmat o facultate de arte, raportat la activitatea pe care o desfășori acum? Te-a ajutat în vreun fel să-ți stabilești un stil propriu mai rapid decât ai fi reușit pe cont propriu, să zicem, fiind autodidactă?


Având în vedere că modul în care am interacționat eu cu arta s-a rezumat în principal la mersul la muzeu și căutatul diferiților artiști care îmi ajungeau pe la ureche pe internet înainte de a intra la UNArte, pot zice că mi-a deschis în mod clar orizonturile. Diferența s-a simțit în mod evident intre mine și colegii care terminaseră licee vocaționale, eu fiind venită de la mate-info. În cazul meu, m-a ajutat enorm să îmi cultiv intuiția estetică și să învăț să experimentez. Acestea fiind zise, nu pot spune neapărat că după absolvire simțeam că mi-am format un stil recognoscibil pe care să îl pot dezvolta, dar a constituit o bază necesară.



Pe aceeași linie, care ai spune că e cel mai bun lucru pe care l-ai extras din experiența asta? Cu atât mai mult cu cât ești artistă, mă interesează ce a însemnat pentru tine să încerci să creezi în acord cu propria viziune în ciuda faptului că, de multe ori poate, a trebuit să fii submisivă și/ sau să închizi ochii.


Din fericire, experiența mea ca și artistă nu a fost marcată de experiențe neplăcute... dar adevărul fiind spus, nu am avut niciodată tendința de a aparține unui anumit grup. Prin acest lucru consider că am evitat, insesizabil, să fiu presată să mă îndrept într-o direcție sau alta din punct de vedere artistic, și am căutat mai degrabă pe cont propriu un mod de exprimare în concordanță doar cu exigențele personale. Cred că cel mai util lucru pe care am început să îl fac a fost să îmi dau frâu liber să experimentez, să fiu flexibilă și dispusă să fac lucruri noi atunci când se ivește ocazia.


Revenind la lucrările tale, am remarcat faptul că ești foarte experimentală și nu te rezumi la un singur subiect; totuși, unul recurent este autoportretul. Aș fi curioasă să știu dacă te-a ajutat în vreun fel, în ceea ce privește consolidarea relației cu propriul corp, și ce înseamnă genul ăsta de vulnerabilizare pentru tine?


Autoportretul a reprezentat, în primă fază, o modalitate facilă de a reprezenta figura umană în lucrările mele, și a căpătat un sens mai amănunțit în momentul în care am decis ca lucrarea de licență să exploreze niște teme intime, să ilustreze în culoare exact definiția vulnerabilității, manifestată în diferite nuanțe. Pentru mine a venit cumva firesc faptul că mă folosesc de corpul meu în realizarea artei, dar în general nu mă axez în mod intenționat pe crearea unei asemănări evidente cu realitatea obiectivă. În ceea ce privește modul în care această abordare a influențat relația mea în legătură cu propriul corp, e clar că m-a ajutat să mă simt mai confortabilă în ipostaze în care se vede mai multă piele, că să zic așa, și am acceptat faptul că anumite defecte care mă înnebuneau sunt perfect normale și nu urâțesc de fapt cu nimic, ci creează individualitate.




În final, aș vrea să știu cum gestionezi blocajele creative sau orice alte probleme frecvent întâmpinate de persoanele din sectorul ăsta – îndoielile obișnuite, sindromul impostorului, teama de eșec... cum depășești momentele de anxietate artistică? ☺


Aici ai lovit într-un punct sensibil, deoarece anxietatea este o constantă în viață mea și a durat ceva timp până să învăț să o gestionez, mai ales în ceea ce privește procesul de creație. Nu o să declar că am găsit un secret sau cel puțin o strategie bună, dar tind în ultimul timp să insist atunci când tot încerc și nu iese, asta incluzând variante de schițe, câteva ore de recompoziționare sau retușări. Una dintre frustrările mele personale a fost mereu că am un ritm destul de lent de a lucra, dar cu timpul am sesizat că aici joacă un rol și faptul că sunt tipicară și, cu cât mă uit mai mult la o lucrare, parcă tot nu îmi convine ceva.


Mi-am dat seama că uneori e foarte important să și știi când să te oprești și să încerci să fii atât de critic cu tine pe cât ai fi cu un prieten... deși, să fiu sinceră, eu însămi nu pot aplica asta mereu. Găsesc modul în care societatea pune accent pe productivitate problematic, deoarece duce la excese, cum ar fi binecunoscutul burnout, pe care l-am experimentat și eu. De aceea e important să am câte o zi de pauză în care ies din casă și doar pierd timpul; poate fac poze, poate doar socializez. E necesar să existe un echilibru între perioadele de muncă și cele de relaxare și timp personal.