Andrei Stan, despre colajul suprarealist: „e trenul cu cap de dragon si picioare de lacusta.”
Updated: Feb 16
Când îl asculți pe Andrei vorbind despre colaje, te izbește senzația că trebuie să te apuci, la rândul tău, cât mai repede de decupat. Pentru el, suprarealismul este „magie”, însă devine clar că, atunci când vorbim despre colajul suprarealist, avem de-a face cu un raport paradoxal: colajul, indiferent de mediul în care e realizat, ia întotdeauna naștere din forme preexistente, fiind dependent de alăturarea și/sau suprapunerea în fel și chip de imagini figurative. În acest sens, el este cât se poate de previzibil - și totuși, prin componenta suprarealistă, rezultatul nu este niciodată altfel decât inedit, în multe cazuri chiar revelator.
Despre acest subiect, dar nu numai, mi s-a destăinuit Andrei în articolul de astăzi (căruia îi puteți da un follow aici) și pe care vă invit să-l descoperiți în cele ce urmează.
Cum s-a consolidat de-a lungul timpului relația în raport cu arta – care sunt cele mai timpurii tentative ale tale de a crea ceva și cum au evoluat acestea, treptat, către forma actuală, a colajelor suprarealiste?
Călătoria mea cu arta a început în copilărie, cand aveam 4-5 ani. Îmi plăcea tare mult să construiesc din cuburi de lemn sau din hârtie și lipici orașe, clădiri și personaje. Țin minte că mă așezam pe covor, în sufragerie, și mă pierdeam cu orele în lumile pe care le cream. Am trecut pe parcursul anilor prin desen, pictură, modelaj în lut, pian, actorie, dans, fotografie, regie de film și teatru, producție muzicală, poezie, iar în 2011 am dat de colaj.
A fost dragoste la prima vedere. Am început cu colajul digital în timpul facultății de regie: găsisem pe tabletă o aplicație în care puteai decupa și lipi poze. Eram fascinat; după puțin timp, am trecut la Ps (Photoshop), iar lucrurile au evoluat destul de rapid. În primii 2-3 ani, stăteam zilnic ore întregi încercând diferite tehnici, căutând tutoriale, frustrându-mă și bucurându-mă.
Mi-au plăcut mereu poveștile, tablourile, filmele care mă purtau dincolo de granițele „normalității”. Practicând și meditatia de mulți ani, mi-am dorit să pot exprima trăirile greu de pus în cuvinte în lucrările mele; așa a devenit colajul un soi de jurnal pentru mine. Nu mi-a plăcut ideea de a crea doar de dragul unui rezultat plăcut vizual; trebuia să fie și un concept filozofic, o întrebare existențială, ceva care mă traversa pe mine în momentul în care mă așezam la laptop.
Poate că e o întrebare fără rost, dat fiind că de cele mai multe ori nu ne putem justifica (rațional) preferința pentru un anume curent artistic altfel decât prin sintagma „Îmi place.” sau „Mă fascinează.”, dar o să îndrăznesc, totuși – de ce suprarealism?
Are foarte mult rost întrebarea, chiar aș putea să dezvolt mult și bine acest subiect, căci îmi e drag. Da, îmi place și mă fascinează enorm. De ce? Pentru că este una dintre cheile evoluției noastre, ca oameni. Este o punte între conștient și subconștient, o poartă către complexitatea noastră interioară, a spațiului nostru imaginativ. Este un mod de a transcende granițele banalului.
Realismul în artă este o redare a vieții în acei parametri prestabiliți de experiențe comune, nu lasă prea mult loc copilului interior să iasă la joacă. Suprarealismul, în schimb, este magie; e trenul cu cap de dragon și picioare de lăcustă care ne plimbă dincolo de familiar, dincolo de convenții și structuri evidente, dincolo de timp și spațiu. Este tărâmul în care noi putem crea lumi, forme de viață nemaivăzute, o unealtă cu ajutorul căreia putem spune povești care s