top of page

Andrei Stan, despre colajul suprarealist: „e trenul cu cap de dragon si picioare de lacusta.”

Updated: Feb 16, 2023

Când îl asculți pe Andrei vorbind despre colaje, te izbește senzația că trebuie să te apuci, la rândul tău, cât mai repede de decupat. Pentru el, suprarealismul este „magie”, însă devine clar că, atunci când vorbim despre colajul suprarealist, avem de-a face cu un raport paradoxal: colajul, indiferent de mediul în care e realizat, ia întotdeauna naștere din forme preexistente, fiind dependent de alăturarea și/sau suprapunerea în fel și chip de imagini figurative. În acest sens, el este cât se poate de previzibil - și totuși, prin componenta suprarealistă, rezultatul nu este niciodată altfel decât inedit, în multe cazuri chiar revelator.


Despre acest subiect, dar nu numai, mi s-a destăinuit Andrei în articolul de astăzi (căruia îi puteți da un follow aici) și pe care vă invit să-l descoperiți în cele ce urmează.


 


Cum s-a consolidat de-a lungul timpului relația în raport cu arta – care sunt cele mai timpurii tentative ale tale de a crea ceva și cum au evoluat acestea, treptat, către forma actuală, a colajelor suprarealiste?


Călătoria mea cu arta a început în copilărie, cand aveam 4-5 ani. Îmi plăcea tare mult să construiesc din cuburi de lemn sau din hârtie și lipici orașe, clădiri și personaje. Țin minte că mă așezam pe covor, în sufragerie, și mă pierdeam cu orele în lumile pe care le cream. Am trecut pe parcursul anilor prin desen, pictură, modelaj în lut, pian, actorie, dans, fotografie, regie de film și teatru, producție muzicală, poezie, iar în 2011 am dat de colaj.


A fost dragoste la prima vedere. Am început cu colajul digital în timpul facultății de regie: găsisem pe tabletă o aplicație în care puteai decupa și lipi poze. Eram fascinat; după puțin timp, am trecut la Ps (Photoshop), iar lucrurile au evoluat destul de rapid. În primii 2-3 ani, stăteam zilnic ore întregi încercând diferite tehnici, căutând tutoriale, frustrându-mă și bucurându-mă.


Mi-au plăcut mereu poveștile, tablourile, filmele care mă purtau dincolo de granițele „normalității”. Practicând și meditatia de mulți ani, mi-am dorit să pot exprima trăirile greu de pus în cuvinte în lucrările mele; așa a devenit colajul un soi de jurnal pentru mine. Nu mi-a plăcut ideea de a crea doar de dragul unui rezultat plăcut vizual; trebuia să fie și un concept filozofic, o întrebare existențială, ceva care mă traversa pe mine în momentul în care mă așezam la laptop.

„Colajul a devenit un soi de jurnal pentru mine”. Credits: Andrei Stan

Poate că e o întrebare fără rost, dat fiind că de cele mai multe ori nu ne putem justifica (rațional) preferința pentru un anume curent artistic altfel decât prin sintagma „Îmi place.” sau „Mă fascinează.”, dar o să îndrăznesc, totuși – de ce suprarealism?


Are foarte mult rost întrebarea, chiar aș putea să dezvolt mult și bine acest subiect, căci îmi e drag. Da, îmi place și mă fascinează enorm. De ce? Pentru că este una dintre cheile evoluției noastre, ca oameni. Este o punte între conștient și subconștient, o poartă către complexitatea noastră interioară, a spațiului nostru imaginativ. Este un mod de a transcende granițele banalului.


Realismul în artă este o redare a vieții în acei parametri prestabiliți de experiențe comune, nu lasă prea mult loc copilului interior să iasă la joacă. Suprarealismul, în schimb, este magie; e trenul cu cap de dragon și picioare de lăcustă care ne plimbă dincolo de familiar, dincolo de convenții și structuri evidente, dincolo de timp și spațiu. Este tărâmul în care noi putem crea lumi, forme de viață nemaivăzute, o unealtă cu ajutorul căreia putem spune povești care surprind, provoacă, și ne alimentează ideea că „orice este posibil” - care, pentru mine, este esențială în evoluția și bunăstarea omenirii.


Suprarealismul a apărut din nevoia de a evada din monotonia vieții, și chiar din suferința sau neputința de a ne adapta la vremuri grele; este, deci, o parte importantă din viața noastră. Să ne gândim la vise, spre exemplu: cu toții avem vise care nu respectă regulile firești ale logicii, dar tocmai asta le face memorabile. Imaginația este una dintre facultățile cele mai puternice ale omului. Din acest motiv, e bine să-i împingem limitele pe cât putem, pentru a lăsa viața să fie văzută așa cum e firesc să fie vazută: umitoare, magică și plină de surprize. Suprarealismul ne ajută să împingem aceste granițe ale minții, să ne dăm voie să visăm, să explorăm, să pășim dincolo de zona de confort; este o gură de aer proaspăt într-o cameră cu geamuri desenate pe pereți.


„Suprarealismul este magie”. Credits: Andrei Stan

Cred cu tărie că o imaginație sănătoasă duce la o viață sănătoasă, iar suprarealismul este, precum supraomul lui Nietzsche, simbolul dorinței de a merge mai sus/mai profund, dincolo de limitele noastre.



Sper că nu sunt prea intruzivă cu întrebarea asta, dar aș vrea să știu: cum arată, de fapt, procesul de creație? În medie, cât timp îți ia să realizezi un colaj (de la research, până la retușurile finale)?


Nu ești deloc intruzivă, te invit cu drag în atelierul meu filosofic de creație. Procesul creativ este, pentru mine, ceva viu. Nu are reguli fixe, dar îți cere să fii prezent, deschis și sincer.


Am lucrări care îmi sunt dictate de ceva dincolo de mintea mea rațională, pe care le pot termina în 10 minute, dar am și lucrări care pot sta zile, săptămâni, luni sau ani până să-și găsească forma desăvârșită. Am perioade în care pot face 10 lucrări într-o zi, și săptămâni în care abia dacă ies 2-3. Am învățat, în timp, să las totul să curgă firesc. Fiind artist multidisciplinar, jonglez cu mai multe forme de artă, ceea ce mă ajută să las creativitatea să curgă constant.


De asemenea, procesul creativ depinde mult de contextul în care lucrez: una este arta personală, alta este arta pentru un client. Pot spune că prima are luxul de a fi lăsată complet în voia ei.



Anticipând un potențial răspuns la următoarea întrebare, sunt curioasă să aflu cum receptezi discursul public de astăzi referitor la arta colajului – ți se pare (sau ți s-a părut vreodată) că este un tip de artă desconsiderat, pus în umbră de celelalte forme de artă vizuală? Dacă da, te-a descurajat acest lucru să continui să o practici?


Foarte mișto această întrebare. Răspunsul este ușor paradoxal: da, cred că există o viziune foarte întunecată și îngustă asupra colajului, dar și una foarte luminoasă și deschisă; cam așa e cu toate în ziua de azi.


Au fost momente în care am simțit că „păcălesc” cu colajele mele, în special când mă aflam la început de drum. Aveam acest sentiment că nu este „artă adevarată”, pentru că nu am o școală în sensul ăsta, deci niciun fel de pregătire formală; în felul ăsta, se formează o mică gaură neagră din care nu prea știi cum să ieși. Am depășit această „criză” realizănd ca arta este, poate, 30% tehnică, iar restul de 70 % simțire și autenticitate. Colajul este, pentru mine, un mod prin care pot să comunic chiar dincolo de cuvinte. Este, în același timp, arta cu care oricine se poate împrieteni. Nu este fițoasă, nu este rigidă, este la îndemâna oricui este deschis să o cunoască și știe cum să te bucure încă de la prima întâlnire. Este arta prin care poți combina, după bunul plac și intuiție, orice te atrage.

Credits: Andrei Stan

Cred, de asemenea, că trăim în epoca colajului. Dacă ne uităm puțin în jur, o să vedem că este peste tot: în film, teatru, design, mâncare, în arta digitală și tradițională, în muzică, marketing, practic în tot ce putem noi numi domeniile creative. Consider că mintea noastră funcționează după principiul colajului; ceea ce vedem în jur și ne place, fie că e vorba despre disciplina unui sportiv, filosofia unui sfânt sau vestimentația unui artist, este luat și plasat pe canvasul minții noastre, și astfel ne confecționăm propria noastră persoană/personalitate.






Același lucru e valabil în cazul experiențelor și amintirilor noastre - se spune că suntem suma lor, însă eu aș zice mai degrabă că suntem colajul alcătuit din ele.



Ești fondatorul unei largi comunități creative numită Dreaming In Collages, care încurajează educația și exprimarea liberă prin intermediul formei de artă sus-menționată. Pe lângă faptul că militează pentru aceste scopuri extrem de relevante în contextul societății actuale – lucru care, as a side note, nu s-a schimbat niciodată pe parcursul istoriei umanității, de fapt – ce anume își mai propune Dreaming In Collages să realizeze pe termen lung?


Dreaming in Collages este un proiect tare drag mie. A început prin 2018 din dorința de a promova arta colajului (atât digital, cât și analog), de a susține artiști din întreaga lume și de a crea o comunitate în care aceștia să fie văzuți, auziți, cunoscuți și motivați să crească și să-și împărtășească creațiile.


Pe termen lung, îmi doresc să dezvolt cursuri de creativitate și autocunoaștere prin arta colajului (în acest sens, să reușesc să dau drumul unui site și să încep să creez content video pe temele menționate anterior), să implementez ateliere în sistemul educațional, să organizez festivaluri, vernisaje și expoziții în întreaga lume.



113 views0 comments

Comments


Thanks for submitting!

bottom of page