top of page

Intre „vis lucid” si „un vals stangaci”. Arta Cristinei Cretu

Updated: Nov 28, 2022

She's out of this world, but well grounded. Am reușit să stau de vorbă cu Cristina despre activitatea ei din ultimul timp - mai ales că am remarcat, urmărindu-i pagina în ultima vreme, un boost de productivitate; aveam anumite curiozități personale legate de munca ei și, deși aș fi putut să le adresez în privat, m-am gândit că nu e fair să privez publicul de insight-uri artistice valoroase. Pe mine, cu siguranță m-au motivat să-mi fac mai mult timp pentru creație.


Mi-am făcut un obicei din a citi în fiecare zi postările de la The School of Life (nu mai e nicio surpriză că-mi place mult ce zice, în general, Alain de Botton, dat fiind că l-am citat deja în vreo 3 articole scrise până în prezent), iar acum câteva zile mi-au căzut ochii pe următorul citat:

Most of our childhood is stored not in photos, but in certain biscuits, lights of day, smells, textures of carpet.

Nimic groundbreaking în observațiile astea, însă nu m-am putut opri din a face o conexiune cu intențiile fotografice ale Cristinei: pare că fotografiile ei se încăpățânează să captureze exact aceste elemente multi-senzoriale, care își pun amprenta asupra noastră nu doar în copilărie - de fapt, pentru ea, viața este o perpetuă copilărie și căutare, un „vals stângaci” de care se bucură prin intermediul fiecărei lucrări pe care o compune.


 

Mi se pare foarte simpatic faptul că, scrollând pe pagina ta de Instagram, poți să observi toate metamorfozele stilistice suferite de-a lungul timpului (mă feresc să o numesc evoluție, pentru că mi se par doar etape de creație diferite, nicidecum „de la prost, la mai bine”). De unde provine curajul de a experimenta cu ilustrația și, de cealaltă parte, cât de mare e teama de stagnare?


,,Metamorfoză'' cred că este cuvântul cel mai potrivit pentru a descrie varietatea prin care stilul meu trece. Atât în trecut, cât și în prezent, ilustrația și orice poate fi asociat unei ramuri astistice a reprezentat pentru mine un fel de jurnal, un loc sigur în care să îmi exprim sentimentele fără filtru. Curajul probabil vine dintr-un spirit ludic pe care încerc să îl țin viu înăuntrul meu, indiferent de trecerea anilor și a responsabilităților ce se adună. Pentru mine, arta este o oglindire a mea, un fel de terapie prin care eu pot să îmi disec și să îmi înțeleg sentimentele. Cumva, stagnarea nu se numără printre fricile mele deoarece formele, culorile și metaforele folosite în desen ajung să crească împreună cu mine în mod organic și să ,,mărturisească'' modul în care văd lumea într-un anumit punct al vieții.


Journaling à la Cristina. Credits: Cristina Iulia Crețu



Noi am vorbit muuulte verzi și uscate (ceva absolut previzibil pentru două introvertite aduse laolaltă), dar mai puțin despre lucruri mai importante: ca de exemplu, când ai pus pentru prima oară mâna pe un aparat de fotografiat și cum te-a schimbat, dacă te-a schimbat?


De mult timp mi-am dorit să pun mâna pe un aparat de fotografiat, chiar de când eram mică. Am crescut admirând fotografiile altora și minunându-mă totodată cât de magic este, de fapt, să oprești timpul în loc apăsând un simplu buton. Primul aparat foto pe care am avut ocazia să-l folosesc a fost al unei prietene. Era un point&shoot. A fost nevoie doar de câteva cadre trase ca apoi, peste o săptămână, să îmi iau și eu unul (eram în anul 2019 atunci). În prezent dețin o mică ,,colecție'' de aparate analog și un aparat digital.


Living in a daydream. Credits: Cristina Iulia Crețu

Nu pot zice că am simțit o schimbare, mai mult o completare. Întotdeauna am simțit nevoia să țin alături de mine anumite momente sau să pot sa le explic altora cât de mult se poate asemăna viața cu un vis. Idealul către care tind în fotografie este acela de a aduce imaginea cât se poate de aproape de experiența unui film, a unui vis lucid din care nu vrei să te mai trezești, sau măcar să evoce dulcea nostalgie a unei amintiri pe care o credeai demult uitată.







Am remarcat faptul că roșul are câștig de cauză atât în ilustrații, cât și în fotografii. Why is that?


Probabil cel mai scurt și simplu răspuns ar fi că îmi place foarte mult roșul (dar suntem artiști, nu răspundem în felul acesta). Cel lung și complicat ar fi acela că, din punctul meu de vedere, roșul potențează o gamă largă de emoții, iar când este prezent în lucrări primește valențele unui semn de punctuație, dirijând astfel linia pe care o urmează subiectul. Alături de alte culori, poate contrabalansa, accentua sau indică anumite puncte cheie într-o lucrare. În fotografie adaugă acea notă nostalgică spre care tind. Amintirile pe care le dețin au mereu un strop de roșu, fie că este vorba despre un apus de soare, focul unei sobe sau frunzele copacilor dintr-un parc pe timp de toamnă. Poate adăuga o notă de tandrețe sau, dimpotrivă, poate insinua sufocare.



Mi-ai spus că ești o persoană foarte blunt – cum se traduce asta în lucrările tale? Cât de mult e artă autobiografică?


Put this petunia on all the postcards, please. Credits: Cristina Iulia Crețu

În lucrări, acest spirit blunt este prezent în felul său, nu într-o formă neapărat agresivă, ci îndulcit puțin, rezultatul fiind un vals stângaci între sinceritate copilărească și o înțelegere metaforică a lumii. Îmi place să cred că ceea ce fac în plan artistic este o transpunere autentică mai degrabă a felului în care m-am simțit - mică, neînsemnată, izolată, sau dimpotrivă: că înfloresc, că zbor, că sunt fericită - decât a evenimentelor întâmplate propriu-zis. De obicei las roșul să vorbească pentru mine.









Cea mai bună bere e aia pe care o bei cu prietenii. Cea mai bună fotografie e aia care...?


Care trezește în sinea ta un sentiment de familiaritate.

270 views0 comments

Comments


Thanks for submitting!

bottom of page