Am stat de vorbă cu Diana, colega mea de echipă și, mai presus de toate, un artist vizual care „tace și face”. Desenează de când își amintește și, poate cel mai important, e activitatea în care își găsește împlinirea, fără de care viața ar fi la fel de fadă precum desenul în creion mecanic. Deși știam deja multe detalii din backstage, Diana mi-a povestit despre cele mai recente proiecte ale sale, despre lecțiile primite pe parcurs, cât și despre provocarea de a-ți găsi un stil propriu.
Când ți-ai dat seama că ilustrația este calea și că nu te interesează nimic altceva? Au fost și alte profesii/ocupații care ți-au făcut cu ochiul până să dai admiterea la UNArte?
Ilustrația îmi place foarte mult și mă simt mai atrasă de aria aceasta în ultima perioadă, dar nu m-am hotărât dacă aceasta este „calea”. Acum, sunt foarte inspirată de natură și am dezvoltat o pasiune pentru plante.
De mică mă gândeam că vreau să fiu arhitect, ulterior dându-mi seama că, deși îmi place matematica, nu aș putea să desenez la riglă, și simțeam că ar fi un domeniu rigid.
Care este cel mai drag proiect al tău de până acum? Ce lucrare
de-a ta ți se pare că te reprezintă întru totul?
Cel mai drag proiect pot spune că a fost lucrarea de licență, pentru care mi-am dat timp și din care am învățat multe cu privire la tehnica pe care am folosit-o. Una dintre cele șase lucrări pot spune că este și lucrarea mea preferată, are un loc aparte; o simt ca fiind foarte valoroasă și mă surprinde de fiecare dată când aud interpretări asupra ei din partea privitorilor. Acolo găsesc frumusețea și de-acolo îmi iau bucuria, când aud în câte direcții te poate duce cu gândul o lucrare.
Poți vedea lucrarea de licență a Dianei aici, cât și fragmente din aceasta on display la Săfițicuminți Gallery.
Ce sfaturi utile ai primit, până acum, de la artiștii din jurul tău sau, în general, de la oameni care reprezintă o sursă de inspirație pentru tine? Cum ți-au influențat cei din cercul de apropiați demersurile artistice?
„Mai binele este cel mai mare dușman al binelui”. Este o replică pe care o auzeam des de la profesoara mea de desen din liceu. Pot spune că am învățat când este nevoie să fac un pas în spate și să privesc imaginea în ansamblu. Observ și sunt atentă la detalii, iar în principiu îmi place să primesc sfaturile doar atunci când le cer. Lecțiile pe care le învăț vin odată cu experiențele pe care le am; pot spune că rămân cu lucruri valoroase pe care le regăsesc în tehnicile altor persoane cât și aplicând pe cont propriu. Testând constant, ajung să îmi găsesc drumul în desen.
Vedem astăzi tot felul de ilustrații integrate de diferite corporații în campaniile de marketing care, de cele mai multe ori, nu mă izbesc prin nimic - sunt, de fapt, extrem de similare între ele, niște replici cumva toned down ale ilustrațiilor Liviei Fălcaru. Cât de dificilă ți se pare construirea unei identități vizuale, în calitate de ilustrator și/sau designer?
Mi se pare greu de obținut o identitate vizuală bine conturată în zilele noastre. Eu mă găsesc în dificultate: îmi place să testez foarte multe tehnici, palete de culori, stiluri. Momentan, pot spune că tehnica cea mai dragă, care totodată mă și reprezintă, este desenul în peniță, pe hârtie.
Ai avut deja, în ultimul timp, câteva expoziții personale (una extrem de recentă, alături de sora ta) de care poți fi cu adevărat mândră, dar sunt curioasă și care ar fi alți indici ai succesului personal care te împing să creezi și să crezi mai mult în propriile forțe.
Într-adevăr, fiind alături de Ioana, ultima expoziție a fost foarte importantă pentru mine; simt că a fost începutul unei perioade în care vom lucra împreună, și că putem evolua puternic avându-ne una pe cealaltă. Nu există un scop pentru pasiunea mea: faptul că fac acest lucru încă de la grădiniță, execuția lucrărilor este naturală... prin desen, mă pot exprima într-un mod diferit, iar faptul că această pasiune nu-mi poate fi luată, toate aceste lucruri configurează încrederea mea că arta pe care o fac poate impacta oamenii într-un fel sau altul.