Mereu alta, dar mereu advocating pentru drepturile persoanelor neurodivergente în social media, preocupată dintotdeauna de studiul culturilor străvechi și de modul în care acestea se întrețes cu limbajul, arta și experiențele contemporane.
Oana este fondatoarea proiectului Școala de Scribi, un demers prin care urmărește să împărtășească tot ce a învățat de-a lungul timpului prin intermediul cercetărilor personale (între care și un program de egiptologie inițiat de dr. Zahi Hawass în cadrul IDU - International Digital University) cu alți oameni interesați de cultura Egiptului Antic. Organizează în mod recurent workshopuri în acest sens, iar ocazional se înhamă și la rolul de ghid în cadrul Să Fiți cuMinți Street Art Tour.
Discuția noastră acoperă, pe lângă egiptologie, subiecte precum simplificarea excesivă atunci când ne referim la Ceilalți (women be shopping, știți voi), sporirea vizibilizării neurodiversitățiii în online și rezoluții care n-au nimic de-a face cu îmbunătățirea personală promovată de cultul individualist care domină, în general, discursul neoliberal.
Oana is wondering – e mereu însetată de cunoaștere, experimentează, călătorește, organizează ateliere și tururi de street art, e mama a doi copii. I’m also wondering: cum reușește Oana să le facă pe toate?
Să încep cu un disclaimer: nu sunt pro grinding culture, consider că fiecare are propriul ritm. Personal, îmi e greu să fac doar un lucru. Avem acea tendință să catalogăm oamenii prin perspectiva unui filtru: dacă ai copii – ești mamă, dacă ai făcut ASE – ești contabil sau lucrezi la bancă, etc.. Oamenii nu sunt liniari și este bine pentru tine, pentru starea de spirit, să-ți explorezi laturile.
Am citit de curând într-un număr al revistei National Geographic că, în Afrikaans, cameleonul este numit verkleurmannetje, adică omuleț care își schimbă culoarea. Mi se pare interesant modul în care te transformi atunci când te ocupi de un domeniu nou, diferit.
Acum, asta nu înseamnă că fac perfect absolut fiecare lucru la care mă înham. Greșelile fac parte din procesul de învățare.
Proiectul tău, Școala de Scribi, urmărește să familiarizeze publicul cu arta și cultura Egiptului Antic. Cum ți-ai făcut curaj să ataci subiectul ăsta, destul de invizibil pe plan local (făcând, bineînțeles, abstracție de mediul academic) și cât de confortabilă ești cu rolul de educator care încearcă să popularizeze o limbă moartă?
Școala de Scribi s-a născut din două dorințe sau necesități. Prima, să ofer publicului român acces la informații despre limba și cultura Egiptului Antic, așa cum mi-aș fi dorit eu să gasesc atunci când eram copil. Ce-a de-a doua este mai egoistă nițel, anume să nu uit ceea ce știu deja. E ca o practică pentru mine, un exercițiu.
Social media mi se pare o resursă nevalorificată suficient. În momentul de față, majoritatea tinerilor folosesc platformele de social media ca motor de căutare, ceea ce înseamnă că ei de acolo își trag informațiile. Desigur, vine la pachet cu plusuri și minusuri. M-am hotărât să fac educație online. Am început cu Instagram, apoi am adăugat și Facebook/Meta, deoarece majoritatea oamenilor trecuți de prima și a doua tinerețe petrec mai mult timp pe Facebook și sigur există pasionați și în rândurile lor.
Îmi place ceea ce fac. Noi avem o lacună pe această parte, nu avem catedră de egiptologie, deci informațiile disponibile în limba română sunt destul de limitate. Una dintre provocările cu care mă confrunt este să traduc în română și să transpun într-un limbaj accesibil ceea ce știu/descopăr. Îmi doresc ca, pe viitor, să o dezvolt într-o adevărată școală online despre egiptologie și limbă egipteană veche.
Pe lângă interesul pentru culturi străvechi, ce altceva ți-ar plăcea să vezi mai frecvent în spațiul online?
Mai multă realitate și mai puțin fake. Desigur, și mie îmi plac hainele frumoase, colțurile estetice și copiii cuminți. Dar o casă e facută să fie locuită, fusta mulată urcă pe tine când mergi, iar copiii rareori stau locului mai mult de 5 minute.
Pe lângă aceasta, îmi doresc mai multă neurodivergență. În alte țări, în special vestice, prezența în online a TSA (trăsăturilor de spectru autist), ADHD, boala ticurilor (Tourette’s), etc., este mai vizibilă. La noi abia acum începe și este cam frugală. Cred în normalizarea acestora în societate, pentru că toți facem parte din ea. Și cum ajungi să normalizezi? Prin expunere și prin informare. Există multe preconcepții, iar sistemul din România nu este favorabil nici copiilor, nici părinților sau adulților cu astfel de diagnostice.
Cum a fost anul 2023 pentru tine și cu ce intenții pleci la drum anul ăsta?
Anul ce a trecut, pentru mine, a fost unul revelator. Cumva, am simțit că mi s-a luat un văl de pe ochi în anumite privințe. Pentru 2024, intențiile sunt New Year, Authentic Me. Cred că am ajuns la acel moment în viață în care nu prea îmi mai pasă de cum mă percep oamenii sau ce proiectează ei asupra mea. Am înțeles că nu sunt responsabilă de imaginea pe care și-au făcut-o ei despre mine în capul lor. Acum, nu zic să nu hrănesc anumite relații sau să nu investesc timp în prieteni, familie, ș.a.m.d., doar că o să aloc mai puțin timp pentru negativitate și comentarii neproductive. Nu este înțelept să te pierzi pe tine în așteptările altora.
Ce crezi că ar spune Oana-copilul despre Oana de acum?
Poate multe. Nu cred că m-am văzut aici când eram mai mică. Țin minte că, undeva prin clasa a IV-a, am primit temă de compunere „Ce îți dorești să faci când vei fi mare?”, iar eu am scris că o să fiu designer vestimentar (deci tot ceva creativ) și că o să am 4 copii: 3 băieți și o fată. Până în momentul de față, am doar 2 băieți, deci să zicem că am atins jumătate de milestone. Compunerea mea a fost primită cu multe râsete – o reacție discutabilă, după părerea mea.
Oana adolescentă era foarte aproape de dinamica mea de acum: era implicată în multe proiecte, citea până noaptea târziu, picta, mergea la olimpiade, visa cu ochii deschiși. Deci cred că s-ar bucura că am păstrat această inerție.