top of page

“It’s not always about producing something, but also just being”. Marko Milić

Updated: Feb 28, 2023


RO: Dacă e ceva ce poate salva o zi ploioasă, e o conversație cu cineva foarte pasionat de practica artistică pe care o desfășoară. Exact cu o lună în urmă, am avut plăcerea de a mă întâlni cu Marko Milić (performer și co-fondator Stanica - Service for Contemporary Dance) la Centrul Național al Dansului București, unde a susținut un workshop intitulat Movements for physical optimism, ca parte din programul extensiv denumit Academy of Dance and Performance, aflat deja la cea de-a doua ediție. Am vorbit despre ce anume îl mișcă atunci când vine vorba de artă, cum a fost această experiență de mentorship pentru el și lecțiile învățate aici, întreaga conversație atingând și subiecte foarte importante precum autonomia corpului, pozitivitatea în relație cu propriul corp și intimitatea.


EN: If there’s one thing that can save a rainy day, it’s a conversation with somebody who’s really passionate about their art practice. Exactly a month ago, I had the pleasure of meeting up with Marko Milić (artist and co-founder of Stanica - Service for Contemporary Dance) at the National Center for Dance Bucharest, where he’s been holding a workshop titled Movements for physical optimism, as part of an extensive dance program called Academy of Dance and Performance, currently at its second edition. We talked about what moves him when it comes to art, how the experience of mentoring has been for him and the lessons he has learned here, the whole conversation also touching on really important topics such as body autonomy, body positivity and intimacy.


 

RO: Pe lângă educația formală, care au fost câteva dintre influențele majore care te-au determinat să abordezi artele spectacolului ca profesie?


Fotografia a fost foarte importantă pentru mine în adolescență, era ceva în care eram foarte implicat, ca și în procesul de a produce și developa film în perioada respectivă; asta a fost, poate, prima dată când am fost implicat într-un proces creativ, și eram destul de entuziasmat legat de asta.


EN: Aside from your formal education, what were some of the major influences that have convinced you to pursue performing arts as a profession?


Photography was very important to me when I was a teenager. It was something that I was involved with a lot, and also the process of making and developing film at that time; that was maybe the first time that I was involved in an ongoing creative process, and I felt quite excited about it.


From the series "Love is like life, only longer". Credits: Marko Milić



RO: În jurul cărei vârste se întâmpla asta?


Aveam 15 ani. Puțin mai târziu, am intrat în ceva numit Growing Up Theatre, care era un grup de creație fondat în centrul cultural "Stari grad" din Belgrad, care le punea la dispoziție copiilor și adolescenților multe workshop-uri legate de teatru, în general, dar și de arte vizuale, muzică, dans, etc. – a avut un așa mare impact asupra mea, încât eram încântat peste măsură să merg acolo mai mult, mai mult, mai mult. Era grupul ăsta de oameni care gândesc și fac lucruri împreună, încearcă lucruri împreună… s-a simțit ca și când mi-am găsit comunitatea. Încă sunt prieten cu mulți dintre ei, iar asta e încă un lucru frumos. Când lucrezi atât de aproape cu alți oameni, chiar aduce bucurie și atât de multe descoperiri. Ăsta a fost cel mai puternic lucru, și din motivul ăsta am fost: „Ah, asta e ceva de care chiar am nevoie.”


Fotografia e puțin solitară – mă bucur de proces și de rezultate (sau nu), de verificat cum iese totul, dar cu acest grup totul era așa de imersiv, încât eram: „Simt că iubesc asta, vreau să o fac cât de mult se poate.”; de atunci, am încercat să o fac regulat și, cumva, pentru că era teatru experimental (încercam foarte multe lucruri), a mers în foarte multe direcții: confecționare de măști, dans, scris… deci, cumva, a devenit un fel de multimedia – pe care o ador, în general. Tot acest lucru și-a lăsat o amprentă adâncă asupra mea, și m-a determinat să continui.


EN: Around what age was this happening?


I was fifteen. Around the same time, I was entering what was called Growing Up Theatre, which was a group founded in the cultural centre “Stari grad” in Belgrade that was providing kids and teenagers with many workshops around theatre in general, but also visual arts, music, dancing, etc. – it had such a big impact on me that I was just thrilled to go there more and more and more. There was this group of people doing things together, thinking together, trying things together… it almost felt like I’ve found my community. I’m still friends with many of them, and that is also kind of beautiful. When you’re working that close with people, it really brings you joy and many discoveries. That’s why I was like: “Ah, this is something I really need.”


Photography is a bit solitary – I’m enjoying the process and the results (or not), checking how everything turns out, but with this group it was so immersive, I just felt “I really love this. I just want to do it as much as possible.”; from then, I’ve tried to do it regularly, and somehow, because it was experimental theatre (we were trying many different things), it kind of went in many directions: masks making, dancing, writing… so it kind of became this multimedia that I love, in general. All of this left a big impression on me, and drove me to keep pursuing it.



RO: Cum a fost experiența de lucru la acest proiect alături de CNDB pentru tine, ca mentor, și care ar fi câteva lucruri pe care le-ai învățat aici?


Un lucru pe care îl ador este a ne lua timp pentru orice vrem să dezvoltăm; pur și simplu am sentimentul ăsta că suntem mereu puțin întârziați/ pe grabă/ în drum către următorul lucru, prin urmare crearea unui spațiu în care să putem fi generoși cu timpul nostru, să-l putem absorbi/ simți și să evităm să sărim imediat la următorul lucru, s-a simțit foarte plăcut. Lucrând aici, am învățat că să-ți iei timp aduce multă autenticitate, și acea autenticitate e foarte importantă în performance. Încercăm să facem asta în fiecare zi, să ne luăm timp pentru anumite sarcini și pur și simplu să mergem cu el. Ulterior, după ce te-ai ocupat de un task pentru o anumită perioadă de timp, poți găsi magia din el; ești capabil să găsești acele momente în care să simți că „Asta e îndeajuns, asta rămâne cu mine.” Să-ți iei timp este important. E vizibil, de asemenea, că oamenii chiar sunt entuziasmați de asta, și-mi face plăcere să observ lucrul ăsta. Exersăm foarte mult această relaționare cu timpul.


În timpul workshop-ului susținut de Marko. Credits: Mihai Ivașcu

O parte din workshop a fost alocată conștientizării însemnătății timpului, ce ar putea el însemna pentru performeri, pentru că e foarte probabil ca ei să fie implicați în artele spectacolului, așa că am încercat să avem o discuție centrată în jurul modului în care a-ți lua timpul necesar poate fi un lucru privit ca o calitate. Deseori, experimentez cu performerii neexperimentați această grabă de a oferi cât mai mult cu putință într-un interval de timp foarte scurt, astfel încât dacă cineva le spune „Hei, poți să faci asta în 45 de minute?”, se vor panica pentru că e un interval destul de mare, și trebuie să „umpli” fiecare secundă cu ceva semnificativ; am încercat să ne îndepărtăm puțin de asta și să ne convingem de faptul că a-ți lua timp e, de asemenea, suficient. Cred că e o poziție bună de adoptat – nu e întotdeauna despre a produce ceva, ci poate fi doar despre a fi.



EN: How has the experience of working on this project together with CNDB been for you as a mentor, and what are some of the things you’ve learned here?


One of the things that I adore is taking time for anything we want to develop; I just have this feeling that we’re always a little bit late/ in a rush/ running to the next thing, so it felt really nice to create a space where we could be generous with time and take it in, to really feel it but also not avoiding jumping to the next thing immediately after. Working here has taught me that taking time brings you a lot of realness, and that realness is very important in performance. We try doing this every day, to take the time with certain tasks and just go with it. And then, after you’ve handled a task for a certain amount of time, you can find the magic in it; you’re able to find those moments when you feel like “This is enough, this is staying with me.” Taking time is important. It’s also visible that people really go for it, and I enjoy seeing that too. We practice relating to time a lot.


One part of the workshop was dedicated to becoming more aware of the meaning of time, what it could mean to performers – because it’s very likely that they’ll be involved in performing arts – so we tried to have a discussion centered around how taking time could actually be considered a quality. Usually, what I’ve noticed with unexperienced performers, is this rush to give as much as possible in such a small amount of time, so if somebody tells them: “Hey, can you make this in 45 minutes?”, they will panic because that’s quite a big interval, and you need to fill up every second with something meaningful; we tried to step away from this a little, and actually see for ourselves that taking time is also enough. I think it’s a good position to adopt – it’s not always about producing something, but also just being.


When moving becomes still. Credits: Varga Hunor-József (one of Marko's students)

RO: Crezi că un workshop ca cel pe care l-ai ținut în cadrul acestui program (Movements for physical optimism) poate fi privit printr-un obiectiv terapeutic? Cu alte cuvinte, crezi că ar putea contribui, în vreun fel, la body acceptance/dezvoltarea unei relații sănătoase și de lungă durată cu propriul corp?


E așa de frumos că vorbim despre asta. Un lucru pe care îl ador în orice lucru, dar și în munca pe care o propun, este că poți lua atitudine pentru tine – în sensul că, în acest interval de timp, nimeni nu-ți spune să treci dincolo de orice limită pe care ai avea-o, pentru un motiv întemeiat. Exercițiile sunt menite să fie stimulatoare, dar nu sunt menite să te împingă peste limită, dacă nu-ți dorești asta; e o decizie personală. Sunt menite să fie pătrunzătoare, stimulatoare, iar în sensul ăsta focusul trebuie să fie pe modul în care persoana respectivă simte să le facă. Asta e întotdeauna de ajutor pentru mine, să simt că am libertatea de a merge de-a lungul acestei experiențe pe care o am și, totodată, că mă pot opri atunci când vreau să fac asta.


Sunt și niște exerciții care explorează teme ca senzualitatea, erotismul sau plăcerea – poți să accesezi acele lucruri care se pot simți terapeutic, care pot declanșa ceva înăuntrul tău, și pentru că o faci tu însuți, ai capacitatea să navighezi experiența și să-ți alegi propria cale: faci propriile alegeri, poți observa, face un pas înapoi, intra în detalii, etc.; cred că asta e o calitate foarte bună, cea a fiabilității de sine. Poți fi pur și simplu propriul tău ghid, într-un anume sens, și cred că e întotdeauna frumos atunci când vorbim despre conexiunea cu corpul. Nu mai devine un obiect care face lucruri, ci propriul teren cu care ești în contact.


EN: Do you believe that a workshop such as the one you have organized for this program (Movements for physical optimism) can be looked at through a therapeutic lens – in other words, do you think that it could contribute, in some way, to body acceptance/developing a long term healthy relationship with one’s body?


It’s so beautiful that we talk about it. One of the things that I adore in any work but also in the work I propose, is that you can take a stand for yourself – in the sense that during this time, nobody is telling you to go over any border that you have for any good reason. The exercises are meant to be stimulating, but they’re not meant to push you over the border if you don’t want to; it’s a personal decision. They’re meant to be insightful, they’re meant to be stimulating, and in that sense the focus is meant to be on the way they feel like doing it. It’s always helpful for me, to feel like I have an agency to go along with my experience, and I can also stop if if I want to.


There are some exercises that explore themes like sensuality, eroticism or pleasure – you can kinda tap into the things that could feel therapeutic or that could trigger something within you, and because you are doing it, you have the capacity to go through it and you can choose your path: you make your own choices, you can also observe, step back, go into it, etc.; I think that’s a very nice quality, the one of self-reliability. You can just be your own guide, in a sense, and I think that’s always beautiful when we’re talking about the connection to the body. It becomes not an object that’s doing things, but your own ground that you’re in contact with.


"Movements for physical optimism". Credits: Mihai Ivașcu



RO: Ce concepții greșite ți se pare că ar putea avea publicul general legat de artele spectacolului? De exemplu, unii oameni ar putea crede că sunt pretențioase, nu tocmai o formă de artă, etc.; ai întâlnit prejudecăți similare în cadrul practicii tale, ce simți legat de asta?


Simt că se schimbă foarte mult odată cu trecerea timpului, și depinde totodată de cine o face. În general, cred că e o chestiune de comunicare – unii oameni o fac excelent, și mai e și întrebarea asta referitoare la necesitate: cum anume e ea accesibilă? Ce-mi iese ca să merite să merg și să văd despre ce e vorba? – și cred că asta e valid. De asemenea, merită luat în considerare faptul că sunt propuneri atât de diverse – unul dintre lucrurile mele preferate, de fapt, este că ești într-o stare de surpriză, nu știi exact ce o să primești. Arareori, când oamenii chiar sunt interesați de ceva, vor încerca să-ți vândă acel lucru, ceea ce e (iarăși) ceva plăcut: să mergi undeva unde nu vei fi în postura de a cumpăra ceva/cineva îți vinde ceva, ci în loc de asta faci cunoștință cu procesul cuiva și curiozitatea cuiva. Cineva a dedicat și a investit mult timp într-un anumit subiect, deci înseamnă că rezultatele vor fi variate, iar aceste rezultate ar putea să nu ți se pară satisfăcătoare pe moment, dar sunt întotdeauna o surpriză. Asta îmi place, aceste momente-surpriză.


În felul ăsta abordez lucrurile, și în acest mod toate stereotipurile legate de faptul că „trebuie să înțeleg/să primesc explicații și să mi se comunice lucruri” cad în planul secundar. Prefer să mă gândesc la asta în modul „Ah, o să merg să fiu surprins într-un anumit mod. Ar fi un fior pe cinste să experimentez ceva din afara lumii mele”. În acest fel, focusul nu e pe stereotipuri, dar cred că ai dreptate și e un lucru foarte bun să le adresăm; cum să navigăm (artele spectacolului) când sunt privite ca un lucru marginal, când sunt oameni care poate gândesc „Ugh, ce-i asta?”. E, de asemenea, un lucru bun să incluzi opinia asta și nu doar „Hei, vino doar să fii surprins!”, ci și să oferi comunicarea de care au nevoie pentru ca toată treaba să fie inteligibilă.


EN: What common misconceptions do you feel the general public might have in regards to performing arts? For example, some people may believe that they’re pretentious, not really an art form, etc.; have you encountered any similar prejudices throughout your practice, how do you feel about all this?


I feel like it’s changing a lot with time, and it also depends on who’s doing it. In general, I think it’s a matter of communication – some people do it brilliantly, and there’s also this question of necessity: how is it accessible? What’s in it for me to make it worth it to go and check it out? – and I think this is valid. Also, it’s worth considering that there are so many different proposals – one of my favorite things, actually, is that you’re in a surprise mode, you don’t really know what you’ll get. Rarely, when people are genuinely interested in something, they will try to sell you that, which is also nice: going somewhere where you’ll not be in the position of buying something/somebody’s selling you something, but instead getting introduced to someone’s curiosity and someone’s process. Somebody dedicated and invested a lot of time in a certain topic, so it means there are various outcomes, and these outcomes might not be satisfying to you at the moment, but they’re always a surprise. This is what I like, these kind of surprise moments.


That is how I approach it, and in that way all these stereotypes regarding the need to understand/to get the explanations and be communicated to always come second. I prefer to think about it like “Ah, I will go to be surprised in a way. It would be quite a thrill to experience something out of my world”. In that sense, these stereotypes are not the focus, but they are very nice to address, because I think you’re right; how to navigate them (performing arts) when looked at as a marginalized thing and there’s people that maybe are like “Ugh, what is this?”. It’s also nice to include that opinion and not just be like “Hey, just come to be surprised!”, but provide the communication they need in order for the whole thing to become more intelligible.



RO: Ultima, dar nu cea din urmă întrebare: unde ne putem aștepta să te vedem în continuare? Ce planuri ai pentru acest an și ce workshop-uri viitoare ți-ar plăcea să organizezi?


Este un program educațional pe care îl co-organizez în Belgrad numit PUZZLE, și suntem deja la a VII-a ediție. În acest an, va fi dedicat dramaturgiei în artele spectacolului, o temă destul de importantă pentru orice practicanți din domeniu, despre care trebuie să știe mai multe. O să fiu, de asemenea, foarte curios să văd ce va face acest grup în viitor (referindu-se la tinerii Academiei de Dans și Performance de la CNDB), și voi încerca din răsputeri să stau cât mai conectat la el cu putință; chiar simt foarte multă speranță pentru generațiile curente care își vor investi timpul în dans. Sunt foarte atenți și se sprijină unii pe ceilalți, lucru care-mi dă speranță și în ceea ce privește scena, faptul că scena dansului contemporan (care este destul de mică și în România, presupun) devine foarte curioasă, susținătoare, oamenii din ea fac schimb de cunoștințe și au grijă unii de alții. O să fiu foarte încântat să urmăresc ce se întâmplă și să văd, de asemenea, spectacolele pe care le vor dezvolta.


Legat de propriile mele lucrări, am câteva planuri acest an. Unul este să colaborez cu Sidhi Vhisatya, un artist și activist din Indonezia, în prezent stabilit în Bali. Împărtășim curiozitatea pentru fotografia digitală și, de asemenea, pentru conceptul de queerness în contextul indonezian și balcanic. O altă colaborare din acest an, pe care o aștept cu nerăbdare, este cea cu Jovana Rakić, coreografă și dansatoare, stabilită în Novi Sad, cunoscută pentru a ei „coregrafie a imaginației” – o practică concentrată pe evidențierea imaginației ca formă de artă. Dezvoltăm o lucrare cu muzică, cel mai probabil folosind amplificarea nerafinată a unor voci încete. Momentan, suntem încă la primul draft al procesului. Asta ar fi o privire scurtă, pentru moment.


EN: Last, but not least, where can we expect to see you next? What plans do you have for this year and what future workshops would you like to organize?


There is an educational program that I’m co-organizing in Belgrade, called PUZZLE, and we’re already at the 7th edition. This year, it will be dedicated to dramaturgy in performing arts, which is quite important for any practitioners to get to know more about. I will also be very curious to see what this group will do in the future (referring to the young people from the Academy of Dance and Performance at CNDB), and I’ll try my best to stay as connected as possible; I really feel so much hope that current generations will start investing their time in dance. They’re very considerate and supporting each other, which also gives me hope scene-wise, that the scene of contemporary dance (which is also quite small in Romania, I guess) is becoming very curious, supportive, exchanging knowledge and also taking care of each other. I will be very happy to follow what’s going on and also to see these shows that they will develop.


In terms of my own art work, I do have some plans this year. One is collaborating with Sidhi Vhisatya, an Indonesian artist and activist, currently based in Bali. We share our curiosities for digital photography and also for the notion of queer in the context of Indonesia and the Balkans. Other work I am looking forward to this year is with Jovana Rakić, choreographer and dancer, based in Novi Sad, known for her “choreography of imagination” – a practice focused on emphasizing imagination as an art work. We are developing a piece with singing, probably by using magnifying silenced, unrefined and quiet voices. We are on our first draft process at the moment. That’s just like a glance, for now.


388 views0 comments

Comments


Thanks for submitting!

bottom of page