• Raluca Neagoe

„Omul în artă, nu în fața ei.” - Alexandra Vulpe

Updated: Mar 25



Alexandra este o tânără artistă tatuatoare, specializată în pictură și în general foarte activă pe partea de visual arts. Printre evenimentele private de artă la care a participat atât cu lucrări proprii, cât și pe partea de organizare, se numără și proiectul ei de suflet bine-cunoscut „Frânturi de vise”, susținut la Ingenius Hub în 2019.

În materie de tatuaje, la Alexandra putem găsi lucrări din mai multe sfere, de la stilul minimalist-geometric, până la realism realizat atât în nuanțe foarte dark, care îi permit să dea un contrast și o adâncime tatuajelor, dar și culori aprinse extrem de eye-catching.

Îi mulțumim că a fost de acord să ne răspundă la câteva întrebări în cadrul acestui interviu, din care vom afla mai multe despre activitatea pe care o desfășoară, cât și despre pasiunile sale.




Bună, Alexandra! La ce vârstă ți-ai dat seama de pasiunea și chemarea pe care o ai pentru sfera artei?


Bună! Pasiunea pentru artă cred că a fost prezentă în mine de când m-am născut. Primele amintiri le am de la vârsta de doi ani și sunt câteva imagini în care desenam o baltă plină cu pești, nuferi și papură, cu degetul pe nisip. Cumva cred că noi toți ne naștem cu o serie de capacități creative, mai mult sau mai puțin dominante. Conjunctura vieții și educația pe care o primim în primii ani de viață dictează pe viitor ce se întâmplă cu această creativitate. În cazul meu, părinții m-au susținut și încurajat în această direcție și m-au lăsat să mă exprim așa cum mi-a venit cel mai natural. În primă fază desenam pe tot ce prindeam: de la pereții din casă până la caietele pe care trebuia să notez cursurile, în școala generală; ajunsesem să le desenez în procent de 90%. Aveam 5 pagini scrise cu teme și restul desene. Așa că ai mei m-au înscris pe la vârsta de 6-7 ani la Palatul Copiilor din Tulcea, la pictură, probabil în ideea că școala e școală și desenul trebuie separat cumva de asta, chestie care nu pot să zic că a funcționat cum sperau ei. Caietele și cărțile mele arătau la fel de „colorate”, iar asta mi-a deschis un apetit și mai mare pentru artă. Astfel, din acel moment a început toată nebunia. A urmat un drum lung de școli populare de artă, liceu, facultate și master, tot pe direcția asta. Pentru mine nu a existat o altă opțiune. Arta era cam tot ce mă interesa și voiam să fac.



Presupun că ai urmat și o facultate pe partea asta...?


În liceu am studiat la secția de pictură. Clasa noastră era împărțită în două, o parte dintre noi eram la pictură de șevalet, iar cealaltă la scenografie. Atunci am început să cochetez foarte mult cu ideea de fashion și costum. Mă atrăgea mult secția colegilor mei, la care mă duceam în vizită să mai fur ceva informații de la proful de scenografie. Secția noastră era mai încordată și nu aveam libertatea celorlalți și nici posibilitatea să ne mutăm. Dacă te alegea un profesor pentru secția lui, cam aia era. A nu se înțelege greșit, mie chiar mi-a plăcut partea de pictură, dar recunosc că începusem să fiu foarte curioasă și să îmi doresc altă direcție. Așa că am zis să risc puțin și să încerc să intru la UNArte București, la secția de Modă (pentru care nu aveam nicio pregătire), dar pasiunea și dorința de a învăța era foarte mare. Ce mi-am propus s-a și concretizat, continuând cu masterul tot aici, la specializarea Strategii de modă și costum de scenă.



Povestește-ne mai multe despre proiectul „Frânturi de vise”.


Imediat după ce am terminat masterul, am lucrat în jur de un an ca fashion designer pentru un brand românesc. Realizam chestii foarte faine, dar ca designer în România trebuia să prestezi cam cinci joburi pe lângă cel pentru care teoretic erai plătit, dacă erai plătit. Trebuie să recunosc că ce visam eu, ca designer, nu se pupa cu realitatea în care trăim. Toată treaba asta m-a dezamăgit destul de tare încât ulterior am refuzat să mă mai angajez în domeniul respectiv. Am început să mă refugiez în pictură, acesta a fost de fapt momentul în care a luat naștere proiectul meu de suflet „Frânturi de vise”, care inițial s-a numit “Lullaby of broken dreams”. La vremea respectivă pictam pentru mine, să mă descarc. Până atunci nu aveam un stil anume pictural. Începuse totul de la o dezamăgire profundă și s-a conturat în cunoaștere personală și dezvoltarea mea ca artist.

În vara respectivă văzusem expoziția lui Costin Chioreanu, care s-a ținut în cadrul unui festival de muzică foarte fain și nonconformist, Dark Bombastic Evening , în cetatea din Alba Iulia. Pentru mine era o noutate ideea că oamenii rezonează cu arta, mai ales cea cu temă dark, grea, cu substrat emoțional, complet diferită de arta clasică. În cadrul acestui festival, noi, iubitorii de artă cu temă mai ‘întunecată’ eram considerați normali, chiar apreciați. Îți dai seama că după o viață în care am fost considerată ciudată și cumva criticată de restul oamenilor pentru faptul că nu pictez clasicele subiecte ușoare cu naturi moarte sau portrete, îmi deschisesem brusc noi orizonturi prin expoziția lui Costin. Mi-a dat încredere să continui cu ce pictam și să o fac în mod public. La următoarea ediție a festivalului am expus ca main artist, și acela a fost punctul de deschidere pentru mine. Mi-am dat seama că asta iubesc să fac și că nu se va opri acolo.


În acea perioadă începusem să tatuez și eram foarte grijulie să învăț și să evoluez în această direcție, așa că a urmat o pauză de la expoziții, cu toate că pictam mereu. Dar cumva toate s-au legat la timpul lor, când prin intermediul prietenei mele, Delia, am intrat în contact cu Silvana și Alin Popa; cu ei am format o echipă foarte frumoasă și am început să punem bazele întregului art experience „Frânturi de vise”, care a fost expus de-a lungul anului 2018 în multe locații din București, dar și în afara lui. În 2020 am început în forță cu o expoziție în luna ianuarie, după care... știm cu toții ce s-a întâmplat în restul anului. Dar avem în plan să continuăm experiența și în 2021. Când o să stabilim ceva concret, o să ieșim să anunțăm cu trâmbițe pe toate paginile noastre. Pentru cei care nu au fost până acum la un astfel de eveniment, pot să le transmit că nu este o simplă expoziție cu lucrări agățate pe pereți, printre care să te plimbi timorat. Este un proiect complex, având scopul de a aduce oamenii mai aproape de artă, prin intermediul emoțiilor și al experiențelor senzoriale. Toți suntem atrași de vizual, dar și de palpabil. O imagine, o culoare, jocul de lumini, o textură, un miros sau un sunet ne pot trezi amintiri pe care le credem uitate. Expoziția noastră le îmbină pe toate, astfel atmosfera devine intimă, transpunând privitorul într-o lume fantastică, unde visul, arta și realitatea fuzionează și rup granițele imaginației, având ca scop omul și sentimentele lui. Omul în artă, nu în fața ei!




În materie de tatuaje, la ce vârstă ai început să tatuezi și ce te-a făcut să te duci în zona asta?


După experiența ca designer, povestită pe scurt anterior, am început să învăț să tatuez. Mi-au plăcut mereu tatuajele și îmi doream să învăț să fac asta. Cred că aveam în jur de 27 de ani când m-am apucat. Nu știam nimic despre domeniu, dar cu încurajările și susținerea unui prieten care deja lucra ca tattoo artist de câțiva ani în UK, am început să exersez singură pe ce apucam. Am început cu clasica piele de porc și după 3 astfel de tatuaje și 2 cărți citite, pentru că pe atunci nu găseai atâta informație pe internet, am început să tatuez acasă niște prieteni, mai târziu prietenii prietenilor și tot așa. Tot procesul a durat cam un an, până când am început să primesc mesaje pe facebook în care mi se propunea să vin să lucrez pentru diverse saloane din București. Au venit la fix, pentru că aveam deja volum mare și nu mai voiam să lucrez acasă. Devenise obositor și granița dintre casă și muncă era deja inexistentă, așa că am filtrat puțin mesajele și așa am început să lucrez la Picasso Tattoo.



Cu ce stil rezonezi mai bine? Realism sau Geometric?


Cel mai mult rezonez cu tot ce ține de culoare. Full color, realism și cât mai dark dacă se poate, dar găsesc un far