top of page

„Omul in arta, nu in fata ei.” - Alexandra Vulpe

Updated: Sep 13, 2021



Alexandra este o tânără artistă tatuatoare, specializată în pictură și în general foarte activă pe partea de visual arts. Printre evenimentele private de artă la care a participat atât cu lucrări proprii, cât și pe partea de organizare, se numără și proiectul ei de suflet bine-cunoscut „Frânturi de vise”, susținut la Ingenius Hub în 2019.

În materie de tatuaje, la Alexandra putem găsi lucrări din mai multe sfere, de la stilul minimalist-geometric, până la realism realizat atât în nuanțe foarte dark, care îi permit să dea un contrast și o adâncime tatuajelor, dar și culori aprinse extrem de eye-catching.

Îi mulțumim că a fost de acord să ne răspundă la câteva întrebări în cadrul acestui interviu, din care vom afla mai multe despre activitatea pe care o desfășoară, cât și despre pasiunile sale.


 


Bună, Alexandra! La ce vârstă ți-ai dat seama de pasiunea și chemarea pe care o ai pentru sfera artei?


Bună! Pasiunea pentru artă cred că a fost prezentă în mine de când m-am născut. Primele amintiri le am de la vârsta de doi ani și sunt câteva imagini în care desenam o baltă plină cu pești, nuferi și papură, cu degetul pe nisip. Cumva cred că noi toți ne naștem cu o serie de capacități creative, mai mult sau mai puțin dominante. Conjunctura vieții și educația pe care o primim în primii ani de viață dictează pe viitor ce se întâmplă cu această creativitate. În cazul meu, părinții m-au susținut și încurajat în această direcție și m-au lăsat să mă exprim așa cum mi-a venit cel mai natural. În primă fază desenam pe tot ce prindeam: de la pereții din casă până la caietele pe care trebuia să notez cursurile, în școala generală; ajunsesem să le desenez în procent de 90%. Aveam 5 pagini scrise cu teme și restul desene. Așa că ai mei m-au înscris pe la vârsta de 6-7 ani la Palatul Copiilor din Tulcea, la pictură, probabil în ideea că școala e școală și desenul trebuie separat cumva de asta, chestie care nu pot să zic că a funcționat cum sperau ei. Caietele și cărțile mele arătau la fel de „colorate”, iar asta mi-a deschis un apetit și mai mare pentru artă. Astfel, din acel moment a început toată nebunia. A urmat un drum lung de școli populare de artă, liceu, facultate și master, tot pe direcția asta. Pentru mine nu a existat o altă opțiune. Arta era cam tot ce mă interesa și voiam să fac.



Presupun că ai urmat și o facultate pe partea asta...?


În liceu am studiat la secția de pictură. Clasa noastră era împărțită în două, o parte dintre noi eram la pictură de șevalet, iar cealaltă la scenografie. Atunci am început să cochetez foarte mult cu ideea de fashion și costum. Mă atrăgea mult secția colegilor mei, la care mă duceam în vizită să mai fur ceva informații de la proful de scenografie. Secția noastră era mai încordată și nu aveam libertatea celorlalți și nici posibilitatea să ne mutăm. Dacă te alegea un profesor pentru secția lui, cam aia era. A nu se înțelege greșit, mie chiar mi-a plăcut partea de pictură, dar recunosc că începusem să fiu foarte curioasă și să îmi doresc altă direcție. Așa că am zis să risc puțin și să încerc să intru la UNArte București, la secția de Modă (pentru care nu aveam nicio pregătire), dar pasiunea și dorința de a învăța era foarte mare. Ce mi-am propus s-a și concretizat, continuând cu masterul tot aici, la specializarea Strategii de modă și costum de scenă.



Povestește-ne mai multe despre proiectul „Frânturi de vise”.


Imediat după ce am terminat masterul, am lucrat în jur de un an ca fashion designer pentru un brand românesc. Realizam chestii foarte faine, dar ca designer în România trebuia să prestezi cam cinci joburi pe lângă cel pentru care teoretic erai plătit, dacă erai plătit. Trebuie să recunosc că ce visam eu, ca designer, nu se pupa cu realitatea în care trăim. Toată treaba asta m-a dezamăgit destul de tare încât ulterior am refuzat să m