Am o anumită reticență atunci când abordez oameni noi, întrucât în general mă abțin cu greu să nu-i idealizez - mai ales pe cei la care ajung prin intermediul social media; reținerea aceasta survine, parțial, ca efect secundar al timidității și parțial din teama că imaginea construită în online nu este nimic altceva decât o identitate performată, departe de a fi autentică. E previzibil faptul că, de cele mai multe ori, mă trezesc simțindu-mă dezamăgită.
Dat fiind cât de ușor este să te izbești de indivizi care suferă de autosuficiență în sectorul creativ, discuția cu Elvira a venit ca o gură de aer proaspăt. Am discutat, printre altele, despre mahmureala socială, controversele din jurul artei contemporane și consumul responsabil de artă. All in all, o conversație cel puțin la fel la fel de incitantă ca un gelato de la Velocità.
Care e povestea proiectului CreativeMornings Bucharest?
CreativeMornings nu este chiar un „proiect”, ci mai degrabă un concept, o comunitate și o licență. CreativeMornings s-a născut la New York în 2018, din dorința Tinei Roth Eisenberg de a oferi gratuit un eveniment atipic comunității creative din oraș. Conceptul este simplu: participanții primesc un mic dejun și o prelegere pentru a-și lua doza de inspirație pentru întreaga lună. De la primele evenimente din America până azi, CM s-a extins în peste 200 de orașe din lume, sub formă de licență. În 2018, am moștenit CreativeMornings Bucharest de la Andreea Vrabie (care, printre altele, a găzduit patru ani un podcast produs impecabil: Pe Bune). Am încercat să invit la întâlnirile lunare oameni pentru care creativitatea ia forme foarte diferite - cum ar fi creativitatea în idei a lui Horia-Roman Patapievici, creativitatea în activism a Claudiei Apostol, creativitatea în business a Mirelei Bucovicean, etc.. Din păcate, în momentul în care scriu despre asta, evenimentele din București sunt încă într-o pauză prelungită; sper să ne întoarcem „în forță” cât de curând.
Pentru mine ești un fel de Peggy Guggenheim locală, dar mi-ar plăcea să aflăm direct de la tine despre activitatea ta. Ce presupune, de fapt, ocupația de art agent & producer?
Este un mare compliment pe care mi-l faci, dar nu mă pot compara cu Peggy Guggenheim. Ea a fost o vizionară extraordinară și un conector de oameni inegalabil. Citindu-i biografia, mi-am dat seama că în viața ei personală a fost foarte chinuită și o parte din motivația ei de a mișca artele - cred eu - a venit din căutarea iubirii. Motivația mea vine din căutarea sensului.
M-am auto-denumit agent și producător de artă fiindcă intermediez obiecte, conținut și proiecte de artă contemporane. Munca mea presupune multe discuții, în primul rând. Sinceră să fiu, m-am întors cu greu în ritmul vieții sociale din 2019, chiar dacă asta este esențial activității mele, mai bine spus activităților mele. Lucrez în formate diferite, dar tot ce fac se poate rezuma la contextualizarea artei contemporane: concep proiecte creative, organizez evenimente, gestionez sau mă ocup de administrație, am și rolul de curator uneori, rol în care desenez un concept și îl traduc în realitate.
Ce părere ai despre sintagma “love the art, hate the artist”? Crezi că e posibil să privești o lucrare de Gauguin sau Picasso (în special, dacă nu faci parte din categoria straight white cis men) în mod obiectiv, să o apreciezi strict pentru calitatea estetică – și dacă da, cât de etic este?
Pentru mine arta și etica sunt două expresii și procese de analiză a experienței umane foarte diferite. De exemplu, dacă te uiți la posterele de propagandă socialistă, ele fac referință la o perioadă sinistră din punct de vedere etic în istoria umanității, dar aceste afișe sunt de asemenea un studiu estetic și de design fascinant. Artiștii sunt oameni, și deci pot fi judecați din prisma alegerilor lor; pe de altă parte, arta trece de sfera umană, are propria ei sferă pe care o putem accesa prin diferite căi. Calea studiului etic nu este una din aceste căi, cred eu.
Cât despre categoria straight white cis men, cred că gruparea oamenilor în categorii simpliste nu este prea etic. Îmi împart viața cu un artist care este straight white cis man și port cu el constant discuții complexe despre artă, consider perspectiva lui ca fiind foarte valoroasă. Oamenii creează suferință, nu arta lor. Deci da, nu ne oprește nimic să apreciem o lucrare de artă fără să cunoaștem biografia artistului sau contextul istoric și cultural în care a fost creată. Este necesară cunoașterea acestor elemente în studiul aprofundat și analiza unei lucrări, dar nu cred că sunt neapărat relevante în aprecierea ei. Acest subiect este foarte complex, foarte actual și nu poate fi expediat într-un răspuns, la rândul lui, scurt și simplist. ☺
Aș vrea să vorbim și despre pericolul asumării privirii Celuilalt – pentru mulți, consumul de artă se reduce la însușirea opiniilor unor persoane așa-zis avizate din acest punct de vedere, ceva ce-mi amintește de felul în care puii de pasăre consumă hrana regurgitată de mamă (deși, poate, analogia riscă să ofenseze). Există vreo cale prin care să-ți rafinezi propriile concepții fără ca acestea să ajungă, în final, mult prea alterate?
Avantajul cu arta contemporană este că ea este „în viață”, în prezent și nu a fost încă complet digerată și „regurgitată”. Îmi este greu să consider că avem o responsabilitate individuală să-i educăm pe ceilalți. Cred că, în primul rând, guvernul – prin sistemul de educație publică pe care îl dezvoltă, și media – prin genul de conținut pe care îl distribuie, au o responsabilitate. Într-adevăr, idealul este să arăt prin munca mea faptul că arta face parte din viața de zi cu zi și poate să fie o experiență pentru toată lumea, dar asta este foarte greu într-un context în care arta și cultura în general sunt tratate ca o sferă paralelă vieții sociale – așa cum a devenit evident în pandemie, prin susținerea ca și inexistentă adusă domeniului.
Pe aceeași linie, ar putea (sau, mai degrabă, ar trebui) o persoană avizată să ia inițiativă și să modifice percepția colectivă cum că arta e un lux? Nu vreau să sugerez că o singură persoană s-ar putea lupta împotriva capitalismului, precum nici faptul că artiștii n-ar trebui să capitalizeze de pe urma muncii lor, dar e oare posibil să trecem de paradigma artă „frumoasă” (cea academică, de cele mai multe ori figurativă) și artă postmodernă, „pentru sclifosiți”?
Întâlnirea dintre artă și neoliberalism se dovedește, într-adevăr, a fi una parțial nefericită, cu un vârf atins chiar recent, când valoarea artei a devenit complet speculativă prin intermediarul pieței de NFT-uri. În cazul marii majorități a acestor tokens, valoarea gestului artistic poate să fie zero, pe când valoarea înregistrării acestui gest ajunge la milioane de euro. Cred ferm că arta trebuie cumpărată, la un preț corect, care să includă faima artistului dar și calitatea operei, materialele, contextul creării și alți parametri, dar cu sens, nu să devină un obiect de pură speculație.
A face arta mai accesibilă prin contextul în care este prezentată nu este suficient. Arta este și va rămâne un lux fiindcă o mare parte a societății nu are timp de ea (din cauza a mai multor limitări socio-economice). Să „consumi” artă cere timp investit, mai mult decât bani sau inițiere prealabilă. Cred că în capacitatea de a dedica timp artei se află adevăratul lux și, din păcate, acolo se află și adevărata separare existentă între artă și societatea actuală.
Îi mulțumesc încă o dată Elvirei pentru insights și îi sunt recunoscătoare pentru discuția extrem de stimulantă pe care am purtat-o; a fost, într-adevăr, mult prea scurtă, însă aștept cu interes să urmeze altele, odată cu proiectele creative viitoare. Pentru cei care vor să rămână, de asemenea, la curent cu activitatea ei, follow aici .
Sper, totodată, că toți cei care au ajuns până la această secțiune, îi vor da artei contemporane o șansă reală, în cazul în care nu au făcut-o până acum.