Mancam ca sa traim si alte bla bla-uri pseudo-filosofice. O discutie light cu Melinda (melygem)


Mi-am dorit de mult timp să public articolul de astăzi, mai cu seamă că are în centru ceva ce ne leagă pe toți - dragostea pentru mâncare. Melinda mi-a împărtășit (cu o franchețe greu de egalat) atât de multe din propriile ei experiențe legate de ceea ce pregătește în bucătăria de la Paninaro și cea de acasă, încât sper ca mesajele ei să ajungă la cititori la fel cum au ajuns la mine: ca o masă caldă la finalul unei zile încărcate.


Știm cu toții: mâncarea a fost dintotdeauna o nevoie de bază. Dar într-o lume în care anorexia, bulimia, ortorexia și dismorfia corporală continuă să marcheze tot mai multe persoane tinere (în România nu există, în momentul de față, niciun fel de statistică în acest sens), discuțiile în jurul mâncării creează foarte multă angoasă. În mod paradoxal, există multă rușine asociată cu acest obicei... altminteri, așa cum am menționat mai sus, la fel de firesc precum nevoia de soare.


Deși am lăsat deja în urmă World Mental Health Day, subiectul merită toată atenția și ar presupune o discuție mult mai amplă, astfel că las aici o pagină pentru cei interesați de educarea și aprofundarea informațiilor în direcția fat-phobiei și a tulburărilor de alimentație.


Acum, revenind la mâncare și la felul în care ne vulnerabilizează, dar ne și aduce împreună, îi sunt recunoscătoare Melindei pentru confesiuni și pentru fotografii, care cu siguranță vor expedia multe persoane în bucătărie... sau, cel puțin, pe tărâmurile copilăriei.



Încă de la început, vreau să stabilim că descrierea de la profilul tău de Instagram e impecabil executată, prin faptul că e atât de ingenuă.

Multe persoane au o relație problematică cu mâncarea, tocmai de aceea cred că ni se pare admirabil când apare cineva care nu se ferește să afirme că iubește cartofii prăjiți fără să continue cu „dar e mai degrabă un cheat meal, mănânc rar”, etc.. Sunt curioasă cum privești tu lucrurile și dacă te-ai confruntat vreodată cu sentimentele astea de vinovăție sau rușine asociate experienței feminine, în special, dar nu exclusiv.


Să știi că nici eu nu am o relație sănătoasă cu mâncarea. Aș renunța la orice pentru mâncare. Și la sex… și nici măcar nu glumesc; chiar nu e sănătos cât de mult îmi place să mănânc, și în ultima vreme nici nu am mâncat bine. În ultimul an mi-am cam bătut joc de mine pe fond de stres, traumă și multe alte situații care mă fac să mănânc compulsiv. Dar îmi e totodată atât de frică să nu mă îngraș, știind că iubesc așa de mult mâncarea și nu aș putea să mă ambiționez să slăbesc, încât atunci cand văd că exagerez îmi pun opritor la gură. Ăsta e si motivul pentru care în general mănânc o masă pe zi. Și mănânc des cartofi prăjiți. Da' nu-s un model de urmat, sigur ce fac eu nu e sănătos pe termen lung… pe de altă parte, cartofii prăjiți îs viața mea.


Credits: @melygem

Mă confrunt cu mine, mă judec de fiecare dată când zic: „gata, săptămâna asta nu mâncăm cartofi prăjiți, că am mâncat săptămâna trecută cam mulți”. Mă ține 2 zile. :))

Opiniile necunoscuților mă afectează mai greu, îmi sunt suficientă ca inamic. Mă descurc destul de bine singură, așa încât nu e cazul să mai am loc și de alții în mintea mea.







De la alegerea numelui până la selecția de dish-uri, cum a început povestea Paninaro și care sunt planurile de dezvoltare (dacă pot fi dezvăluite)? Văzând meniul, am identificat ca ingredient principal nostalgia, dar poate mă înșel. 😊


Paninaro există de când am apărut eu în ecuație. Nu prea mi-a păsat cum se numește, nici nu aveam în cap ceva care să mă bucure. Mă gândeam că sunt importante mâncarea, atmosfera, oamenii; astea sunt lucrurile care contează și care construiesc un brand. Numele rareori mi se pare important.


Piesă de muzeu, am I right? Credits: @melygem

Sinceră să fiu, nu am o direcție clară a meniului, știu doar că vreau să fac mâncarea care îmi place mie și pe care aș mânca-o mai mereu; deci, într-un fel, meniul e compus din amintirile mele despre ce îmi plăcea să mănânc în copilărie și adolescență. Efectiv mâncarea a fost singurul meu confort în perioadele respective. Umpleam niște goluri. Așa că da, mai tot ce e în meniu e nostalgia mea, cât și a altora. Nu sunt specială. Toți cărăm cu noi bagaje mari și grele.



Am menționat anterior cheat meals, care mi se pare o noțiune foarte toxică și ar merita un întreg articol separat în care să fie dezbătută, dar aș vrea în schimb să-mi spui care ar fi your go-to comfort meal, să zicem, pentru o zi ploioasă în care nu ai chef să nimic...?


Așa e, când mâncam keto am introdus treptat cheat days până ce am realizat că am mai multe cheat days decât există zile în săptămână.

Uf, my go-to comfort meal sunt cartofii prăjiți în untură de porc, cârnați de casă, roșii proaspete, ceapă verde și castraveți în saramură. Toate laolaltă. De fiecare dată, moșica mea asta îmi făcea când mergeam la ea în vizită sau în vacanța de vară. Da, știu, e un clișeu, dar pe bună dreptate: astea ne sunt amintirile de bază, astea rămân pe veci cu noi. Cum altfel să fie? Mi-e dor…


Credits: @melygem

E trist că știm, unele lucruri nu se vor mai întâmpla niciodată. Dar, iată, de-aia le am eu la Paninaro, să le pot mânca oricând vreau. 😊





Ce părere ai, stimulează gătitul imaginația? Și aș mai întreba pentru persoanele care nu sunt foarte into cooking (ca și mine), cum ar putea să-și facă timpul petrecut în bucătărie mai plăcut?


Dacă nu o stimulează, sper măcar că o gâdilă. Make it simple. Gătește corect, simplu, nu te complica. Iar dacă nu îți place să gătești, încearcă să găsești fix replica rețetelor care îți sună bine și par ușor de făcut. O să îți iasă ce trebuie, și în felul ăsta o să fie mai placută experiența, nefiind dezamagit/ă de rezultatul final. Pentru ultima întrebare, am gândit de data asta niște întrebări-fulger: măsurăm condimentele sau nu? How much parmesan is too much? Trece sau nu dragostea prin stomac?


1. Condimentele se măsoară cu gura. Guști și îți dai seama dacă mai trebuie ceva;

2. Încă n-am găsit o roată de parmezan destul de mare;

3. Dacă o faci cum trebuie, da.


Tragem cortina cu o frigănea. Credits: @melygem

433 views0 comments

Thanks for submitting!