Iar dacă ești copiat, ar trebui oricum să te simți flatat. Am auzit cu toții variații pe această temă și, la fel ca-n cazul oricărui subiect, reacțiile oamenilor diferă, discuția fiind (ca în majoritatea cazurilor) una nuanțată. Putem dezbate implicațiile morale, granița dintre „a te inspira” și „a copia” sau însuși conceptul de originalitate, doar ca să ajungem eventual la un consens legat de faptul că roata nu poate fi reinventată și că, cel puțin când vine vorba de artă, furtul e inevitabil. Să ridice primul piatra cel care n-a păcătuit, până la urmă.
Stânga: portretul lui Harry Styles realizat de David Hockney.
Dreapta: același portret, realizat de comedianul Joe Lycett. Harry a cumpărat această lucrare pentru suma de 6 £, de unde putem trage concluzia că sprijină furtul.
Niciun citat inspirațional sau parabolă nu-ți oferă, însă, răspuns atunci când te confrunți direct cu un caz de furt al proprietății intelectuale. O face, în schimb, legea; negru pe alb. Art. 4 din Cap. 2 al Legii Nr. 8 din 14 martie 1996 spune că:
(1) Se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţa publică.
Nu aș vrea să se înțeleagă că trebuie să ne întoarcem către lege atunci când ceva ni se pare discutabil din punct de vedere etic ca să putem trage concluzii, dar în cazul de față, eu cel puțin, am simțit nevoia să aflu cum se raportează la această problemă, de altfel extrem de comună în lumea artei. Ca să duc confesiunea până la capăt, știu rușinos de puține detalii despre lucruri care, de fapt, ar trebui să mă intereseze (cum ar fi drepturile mele în calitate de artist).
Trecând la miezul problemei, recent a ieșit la iveală un lucru pe care nu eram dispusă să-l accept ca fiind adevărat: faptul că una dintre artistele pe care le-am promovat prin intermediul blogului și organizării unei expoziții personale a fost acuzată de art theft. Cu câteva săptămâni înainte ca toată situația să se transforme într-un adevărat scandal pe social media, o prietenă mi-a trimis profilul unei artiste din străinătate de care a dat întâmplător pe Instagram, spunându-mi „Am crezut că e X…”. Șoc și groază: ilustrația în cauză era, într-adevăr, în stilul recognoscibil al lui X. Evident, reacția mea inițială a fost să cred că X a fost copiată de această artistă, așa că i-am investigat profilul în speranța că voi găsi dovezi care să-mi susțină ipoteza. Nu am găsit decât lucruri care să-mi demonstreze opusul. Neștiind ce să fac, am păstrat tăcerea și, în scurt timp, stresul și provocările de zi cu zi au reușit să șteargă complet subiectul din mintea mea.
La scurt timp însă, ilustratoarea Eva Malley a decis să ia atitudine și să o call out-uiască (trad.: să-i dea rușine, ca să-i supăr mai puțin pe cei care mă pun la zid pentru romgleză în articole) pe Oana Popescu (@iunapine) printr-un story pe Instagram. Nu voi elabora aici toată povestea, dat fiind că ambele artiste au un highlight pe profil în care își prezintă perspectiva personală asupra situației și oricine poate trage singur/ă concluzii referitor la întreaga poveste.
Rolul meu aici nu este să arunc cu noroi în imaginea Oanei, ci să deschid o posibilă conversație în jurul subiectului și să propun să fim en garde atunci când sesizăm astfel de împrumuturi care l-ar face pe Platon să se răsucească în mormânt (pentru context, omul meu susținea că toți artiștii sunt simpli imitatori ai formelor ideale, which… fair enough. Putem trăi cu asta, oricum suferim cu toții de sindromul impostorului). La finalul zilei, mimesis-ul e la fel de ok cum e să furi din timpul corporației, dar sfatul meu ar fi să mai dai un log out de pe Pinterest din când în când. Nu se știe niciodată cum lucrarea ta de dizertație poate ajunge să arate întocmai după chipul și asemănarea lucrărilor mai multor artizani.
Aproprierea identității vizuale a unui artist n-o să fie niciodată ok, indiferent de motive. Nu merge să te scuzi cu faptul că ești la început de drum și încerci să experimentezi pentru că, dacă ar fi așa, n-ai avea niciun motiv real să postezi lucrările în cauză. Una e să-ți formezi mâna, alta e să prezinți lumii ceva preexistent în proporție de 99% – a se (re)vedea highlight-urile menționate mai sus – profitând de faptul că e improbabil ca un utilizator de Instagram să dea de profilul artistului ripped off de tine și reușind, în tot acest proces, să scoți niște profit. Aș spune chiar că e improbabil spre imposibil, în condițiile în care folosim atât de multe platforme și consumăm atât de mult conținut nișat (sau nu) pe interesele noastre, încât nu prea ai cum să te simți ca tipul de la Poliția Muzicii, oricât te-ai mândri cu abilitățile de detectiv; e prea mult și, totuși, prea puțin ca să poată ajunge la tine totul. La finalul zilei, totul rămâne la latitudinea algoritmului, iar Zeldei Fitzgerald nu i s-a făcut încă dreptate.
Ca brand, nu am fost pregătiți să preîntâmpinăm un conflict de o asemenea magnitudine, astfel că nu am știut cum să gestionăm lucrurile fără să pară că ne ascundem și că așteptăm să se „stingă” de la sine – am discutat, cu calm sau mai aprins, ce putem face ca să ne asumăm până la capăt demersurile de colaborare cu o artistă în care am crezut, fără a pune însă și mai mult paie pe foc. Nu voiam să șterg interviul cu Oana, dat fiind că poate fi folosit în continuare ca dovadă pentru faptul că a mers, într-adevăr, mult prea departe. Nu e războiul meu (sau al nostru) de purtat, însă deciziile noastre au, la rândul lor, consecințe.
Vrem să învățăm din această experiență și să le lansăm artiștilor, pe această cale, rugămintea și reminder-ul de a fi responsabili și de a împrumuta din stânga și din dreapta (și nu all at once), de a accepta eșecul și frustrările ca parte esențială din proces și de a risca întotdeauna cu cap – dacă e să te bazezi pe faptul că „hoțul neprins e negustor cinstit”, s-ar putea să te trezești în ziua următoare cu urmările alegerii căii ușoare la ușă.
Comments