Ce-am avut si ce-am pierdut. Ce avem si ce nu putem pierde
Updated: Sep 13, 2021
Citind în pregătirea unui eseu în care urma să-mi dau cu părerea despre câteva subiecte serioase acum ceva timp, am găsit următorul citat: „viața obișnuită e o sursă permanentă de momente de atenție estetică.” (Schaeffer, Adieu à l'esthétique, p.15). Într-adevăr, chiar în timp ce aceste rânduri sunt scrise, umbrele copacilor dansează timid pe zidul din fața ferestrei, receptive și ele la cântecul păsărilor care fac, în fiecare dimineață, artă de amorul artei. Greșit înțeles, acest concept romantic neglijează adeseea elementul fără de care arta nu poate fi completă – receptorul.
Ar continua natura să-și împrăștie valențele estetice în absența ochilor care să o înregistreze? Bineînțeles. Este absurd să pretindem, asemeni omului renascentist, faptul că spectacolul lumii există pentru noi, ființele umane; scopul și uneltele care servesc la atingerea sa, nucleul și părțile care îl susțin, Eul și mai-puțin-ca-Eul. Odată cu intrarea în postmodernitate, respectiv prin adoptarea viziunii postumaniste, aceste idei și-au pierdut statutul de adevăr universal, caracterul aparent intangibil. Faptul că artistul nu creează la marginea societății, strict pentru a da o formă concretă trăirilor interioare și pentru a se „purifica”, ci din interiorul ei, reprezintă o altă idee încă greu de asimilat, dat fiind că ideolgia romantică ne farmecă și în prezent. Nevoia unei comunități se face, totuși, resimțită, iar artiștii care s-au reunit sub acoperișul Cuminte au făcut primul pas în dizvolvarea distanței dintre creator și public, pe deplin conștienți de această relație de interdependență.
Astfel, pe 15 și 16 mai, în spațiul de pe strada Icoanei 86, artiștii vizuali ne-au scos din astenia de primăvară și au scos toată inspirația în lumina zilei – rezultatul, așa cum era de așteptat, un catharsis de care cu toții aveam nevoie, după o perioadă care ne-a pus la încercare și din care, din nefericire, am ieșit cu mari pierderi pe toate planurile. Nevoia consumului de artă, însă, a determinat publicul să se alăture grupului creativ de la CoOperativa și să admire nu umbre pe ziduri, ci murals realizate de artiști precum Coon One, Toybox, Casele cu Ochi Închiși, Krips, plus multe alte obiecte artistice care au animat spațiul galeriei – Alina Anghel, Maria Bălan, Geo Dibu, Ingrid Maschek, Emma Moraru, Ioana Cristodorescu și mulți alții despre care v-am povestit în pregătirea deschiderii Săfițicuminți Community (click AICI pentru o recapitulare).
Diversitatea vizuală nu a creat rupturi, rezultatul final fiind mai apropiat de ceea ce aș numi un sincretism absolut necesar. Probabil este vizibilă, până în acest punct al articolului, părerea autoarei în legătură cu separarea artelor în categorii, iar dacă încă mai sunt dubii, am să o spun cât pot de clar și răspicat – there should be no such thing as arte plastice și arte decorative în secolul 21. Arta este artă, iar diverșii artiști care au expus în și lângă spațiul galeriei Săfițicuminți și-au unit forțele și au demonstrat acest lucru cu prisosință.
Celor care ne-au călcat pragul weekend-ul trecut, le mulțumim și sperăm că i-am convins să rămână în comunitate, iar celor care nu au reușit să ajungă la deschidere, le promitem că nu plecăm nicăieri și că vom continua să creăm cu și pentru ei.
Cam atât despre noi. Aș putea să scriu mult și bine despre tot ce am văzut și simțit sâmbăta trecută, în calitate de spectator, cât și de artist vizual. Însă, așa cum am precizat și în introducere, în ultimă instanță, părerea publicului rămâne decisivă.