Cu o foarfeca nu se face primavara. Sau poate...

...sau poate că primăvara e o emoție, mai presus de orice altceva (mai ales în contextul urgenței climatice care, fie că ne place sau nu, este responsabilitatea tuturor. Am vorbit mai pe larg despre această problemă în articolul anterior). Cert este că, în cazul meu, prima lună a anului mă încearcă psihic aproape întotdeauna: sunt ușor dezorientată, nostalgică și, bineînțeles, din cale-afară de stresată. Here we go again.


Pentru a mă recalibra, încerc să fac lucruri extrem de simple: să-mi aștern gândurile neprocesate de peste zi într-o agendă, să citesc puțină poezie, să colorez (da, știu, cărțile de colorat pentru adulți sunt lame, dar eficiente atunci când vrei să-ți golești mintea), să-mi sortez hainele din dulap sau să cos niște ștrampi - sau, pentru ai mei bucureșteni, dresuri. Am fost certată de mai mulți prieteni pentru acest provincialism. Pe aceiași prieteni (și pe alții) îmi place să-i revăd cu orice ocazie se ivește, să ne bem cafeaua împreună și să vorbim despre nimicuri. De asemenea, ascult cu regularitate această melodie. Cam asta îmi aduce mie primăvara, când încă e departe.


Înarmată cu o foarfecă și un tub de lipici, Carla Schoppel (Schoppel Cut) face poezia vizuală să înflorească. La fel cum primăvara este, într-o mare măsură, despre regenerare/renaștere/reinventare, așa și hârtia beneficiază de o a doua șansă la viață, fiind valorificată în cadrul unor discursuri vizuale pe alocuri comice, dar întotdeauna cu un mesaj greu de ignorat. Sigur că, la fel ca în cazul oricărui alt tip de artă, fiecare înțelege ce vrea. Și sigur că, așa cum a enunțat și Carla ceva mai jos, colajul încă nu este perceput drept o formă de artă în toată deplinătatea cuvântului. Acelora dintre cititori care ar fi tentați să afirme „Și eu aș fi putut să fac asta”, le cer să reflecteze asupra următorului pasaj:

Atitudinea defensivă conferă multor elemente un aspect amenințător. Din cauza unei situații sau întâmplări nefericite [...] am putea deveni incapabili să simțim orice fel de compasiune sau interes pentru religie, literatură, fotbal, Africa, băi comunale, muzica celor de la ABBA, magazine exclusiviste de haine sau o șuetă la poarta școlii cu un părinte mult mai înstărit decât tine. [...] Un important prim pas în a scăpa de teama pe care ne-o inspiră arta este să fim mai deschiși în privința senzațiilor stranii pe care le trezesc în noi anumite contexte inedite.

- preluat din Arta ca terapie (John Armstrong, Alain de Botton)


În continuare, vom afla câte ceva despre activitatea artistică a Carlei, cât de mult se raportează la neo-dada și cine este, astăzi, artistul vizual.


Când te-ai apucat de colaj și când ai devenit conștientă de puterea lui – adică, mai exact, când a renunțat să mai fie o joacă și să-i valorifici potențialul de a transmite un mesaj? Sigur, o particularitate nu o exclude în mod automat pe cealaltă, dar nu pot să nu remarc și un puternic discurs critic în anumite lucrări – cum sunt, de exemplu, „Viața nu e atât de binară” sau „Femeia erou”.


Primul colaj l-am făcut prin 2016; într-adevăr, dintr-o joacă. Era un colaj realizat din două layere, două imagini decupate din reviste diferite, despre care am descoperit întâmplător că ar putea forma o narațiune nouă. Deși am continuat să realizez ca hobby colaje de mici dimensiuni, în ciuda spiritului autocritic foarte pronunțat, am decis să postez imaginile pe Facebook. Faptul că și publicul din mediul online a recunoscut mesajele pe care încercam să le transmit vizual a fost un început bun, suficient, însă nu și necesar pentru ca un hobby să aibă ulterior și o componentă mai asumată.

„FEMEIA EROU”. Credits: Carla Schoppel




În fiecare colaj am introdus, încă de la început, un mesaj, iar asta fiindcă nu mi se pare suficient ca o imagine să respecte strict regulile cromatice sau de compoziție și să nu aibă totuși vreun mesaj. Imaginea are nevoie și de un plan care să introducă privitorul într-un dialog cu el însuși și cu lucrarea în egală măsură. Desigur, unele lucrări au mesaje mai ample, un discurs care provoacă mai mult. Aș zice că singurul aspect care s-a schimbat odată cu ieșirea mea în lume ca artist vizual este faptul că folosesc mai multe layere, că am ajuns să creez colaje de dimensiuni mai mari. Altfel, mesajul ține strict de resursele pe care le găsesc.










Există un rest, la final, adică un exces căruia să nu-i găsești locul și rostul în interiorul unei lucrări ulterioare? Se aruncă ceva din atelier – și, dacă da, cât de ușor? :)


Dacă ne referim la un rest și un exces pur fizic, bineînțeles că mereu rămâne ceva. Am în atelier teancuri de reviste, cutii cu imagini deja decupate, fundaluri, etc. Înainte de începerea unui colaj, selectez câteva imagini care cred că vor fi utilizate în acea serie/lucrare și, în mod evident, unele mai rămân neutilizate - sau din contră, ajung să mai scotocesc și să fiu în căutarea unei imagini care să finalizeze, apoi, colajul.

De fiecare dată rămân mici bucăți de hârtie care ajung la gunoi, iar de acestea mă despart foarte ușor. Periodic fac și o curățenie prin cutiile despre care vorbeam, o selecție. Ce este imagine bună, dar nu cred că o voi folosi vreodată, pun deoparte și dau mai departe. :)

"Athletics of The inner world". Credits: Carla Schoppel

Dacă ne referim la ceva mai abstract, se întâmplă să simt că a rămas ceva nepus într-o lucrare. Sau că îmi lipsește o anume imagine. Dar fiindcă folosesc numai ceea ce am (și asta e lipsa de libertate pe care în colajul digital nu o întâlnim), consider în acest timp că rămâne un colaj de mapă, un exercițiu.



Toată dezordinea studiată, absurdul (în unele cazuri), ironia, par coordonate care dau sens colajelor. Trebuie să întreb (și îmi asum că voi părea reducționistă) ce părere ai despre curentul Dada și cât de mult ai spune că se apropie activitatea ta artistică de neo-dadaism?


Coordonatele menționate de tine sunt cele care dau sens și un picturi, unui film, unei lucrări literare, etc. Colajul abia acum parcă începe să nu mai pară o artă a trișorului, a nepriceputului, a celui care profită de ocazional și de întâmplare. Nici în facultățile sau în școlile de profil nu am văzut un interes real față de arta colajului, iar asta probabil că s-a întâmplat și fiindcă este asociată mai degrabă unei reacții preponderent politice, nu estetice.

Evit să pun etichete de felul acestei artei contemporane. Folosim termenul Neo-dadaism pentru ceea ce fac milenialii, însă colajul din prezent nu este numai despre umor, ironie și modificarea tradițiilor dada. Noi, cei care realizăm colaje, radiografiem prezentul social, politic, cultural, religios etc., însă până la urmă utilizăm aceleași concepte care au preocupat artiștii din trecut. Proiectul meu, Schoppel Cut, utilizează în mare proporție imagini din istoria artei, ceea ce face ca narațiunea vizuală să fie uneori atemporală, nicidecum o oglindă a problemelor globale actuale.


„Izgonirea din SeRAI”. Credits: Carla Schoppel

Ce alte tehnici de lucru ai mai explorat sau ți-ar plăcea să explorezi în viitor și de ce?


În privința colajului, m-am rezumat numai la colaj analog: tăiat și lipit hârtia cu lipici. Despre explorat nu știu ce să spun, sunt genul care vrea să se perfecționeze în acest sens într-o singură direcție și nu mă văd mutând colajul în digital, nici nu m-aș îndrepta către alte materiale.








Cum ai descrie artistul contemporan – de ce e ghidat/ce-l preocupă, ce-i lipsește și cât de mult mai este el identificat, în opinia ta, cu imaginea unui Celălalt atipic?


Artistul contemporan e mai liber, zic eu, iar această libertate este, în mod paradoxal, și greu de înțeles de către publicul care interacționează cu arta sa, chiar dacă este contemporan cu artistul. Aici mă refer la materialele folosite, la concept, la explozia noilor media, la faptul că orice este permis în artă. Atât la nivel de preocupare, cât și la nivel de lipsuri, artistul contemporan se confruntă totuși cu dificultățile artistului din trecut. Poate fi lipsa de vizibilitate sau riscul de a rămâne la marginea unei piețe de artă constante.

207 views0 comments